Page 89 - vl_46

majoritatea poemelor relevându-se, în antiteză, ideea supremaţiei iubirii (ea însăşi necruţătoare),
biruitoare în cele din urmă („Lilith/ iubirea-i necruţătoare”).
Cele opt poeme reunite în ciclul Deşertul reprezintă un intermezzo meditativ asupra
singurătăţii omului şi a exilului interior: „Interioare aripi/ plâns etern// Marea în somn ascunsă/
vălurind”. Trecerea timpului lasă urme ireparabile în sufletul şi pe chipurile noastre, o privire în
oglindă putând deveni la un moment dat un veritabil gest sinucigaş: „Oglindă sinucigaşă/ târându-mă-
n miezul ei/ rotitor?// Hău absurd –/ învălătucită în gheenă?// Tristeţea crescând –/ devastatoare
cangrenă?// Cineva să-mi înapoieze/ chipul frumos// iertător” (Oglindă sinucigaşă). Însă atitudinea
existenţială este prin excelenţă a neadaptării şi a discreţiei, finalul poemului Eu nu-i spun numele
ducându-ne cu gândul la celebra „definiţie” a poetului aparţinându-i lui Carl Sandburg („poetul e un
animal marin trăind pe uscat şi visând să zboare în văzduh”): „Eu nu-i spun numele/ dar ei îl citesc pe
buzele mele// eu nu le spun culoarea ochilor lui/ dar uneori ochii mei se fac cu totul şi cu totul/ ca
marea// Eu nu le destăinui dorul/ nici alinarea/ nici sfâşierea/ nici iertarea/ dar el mi-a pregătit
mormântul/ şi piatra/ şi epitaful –// Aici odihneşte o sirenă/ rătăcită pe ţărmul nostru/ barbar” (s.a.).
Cele douăsprezece poeme din ciclul Edicte vechi, edicte noi acoperă o perioadă de patru
decenii, cel dintâi (Frângând datu-v-am vouă) fiind scris în 1976, iar ultimul (S-o lăsăm pe Ea), în mai
2015. Cu toate acestea, atât semnificativ, cât şi expresiv, ciclul este perfect compact, cu o ideatică clară
(dăruirea de sine, sub semnul acceptării) şi un grad înalt de omenesc: acceptarea sacrificiului de
dragul celui iubit („Plânsul tău dă-mi-l mie/ şi disperarea/ şi frigul// Nu mă cruţa”); a urâţeniei
generate de neputinţa de a-şi fi protejat până la capăt iubitul („Urâtă sunt/ şi neagră ca o neagră stea// de
rătăcirea mea/ şi de neîndurare// Cuvine-se să fiu aşa”); a înfrângerii şi a singurătăţii („crească în
mine înfrângerea/ crească// Întoarcă-se la mine singurătatea/ se întoarcă”). Însă această dăruire
(„frângându-l/ datu-v-am vouă sufletul meu”) nu este posibilă decât sub semnul necondiţionat al
iubirii: „Acum eu ar trebui să vă spun/ cât v-am iubit// pe tine frate/ pe tine prietene/ pe tine iubitule/
nesupuse// pe bărbatul acesta străin/ de care mă las mângâiată/ în vis” (Acum eu ar trebui să vă
vorbesc).
Ciclul Alfabetul frunzelor de cireşe-amare şi-al florilor de gutui (patruzeci şi şase de poeme),
la fel de complex ca şi Sub evantaiele verii, debutează cu un poem-remember în care găsim ecouri ale
unui timp semnificativ din destinul poetei (Ea te primea strălucitoare), după care aceste ecouri se
sting, poemele imortalizând un răstimp existenţial actual, contemporan internetului: „am înţeles
amândoi: cu mantrele nu-i de joacă// Mantrele nu pot fi transmise/ prin e-mail” (Mă-nvălui în alfabetul
frunzelor). Majoritatea acestor poeme au apărut pe blogul, de pe Reţeaua literară, al scriitoarei.
Dincolo de frumoasele poeme de dragoste (Iubeşte-mi surâsul, Se-nvolbură coama copacului, Alt
ecou de poveste, Zmeu etc.), poemele se focalizează pe perfecta armonie cu elementele naturii, pe
rezonanţa spiritului (în pofida nevolniciilor trupeşti) cu alcătuirea universului: „Când ne-oglindim doi
câte doi/ în ochii margaretelor/ cuminţi// Încet/ profund/ doar uneori/ atunci/ vibrăm// pe toate
lungimile de undă ale universului” (O mie de ochi). Îndemnul e de a sta cu atenţia mereu trează dacă
vrem să desluşim „nesfârşita-ntrupare/ a vieţii”, ascultând îndelung pentru a simţi „calda bătaie/ a
inimii lucrurilor” (Să privim împrejur), doar astfel meritându-ne destinul, doar astfel aflându-i un rost.
Supremaţia spiritului asupra trupului vremelnic este proclamată în stilul auctorial al Sânzianei Batişte,
întâlnit şi-n „brâncuşienele” inserate în alte volume: „Un trandafir roşu/ desfide timpul/ surâzând/ în
non-eu” (Un trandafir).
Ciclul final – Cozi de şopârlă în reţea – reuneşte opt poeme rezultate din contactele on-line ale
poetei cu autorii unor bloguri de pe Reţeaua literară, unde a avut o perioadă de câţiva ani de ferventă
activitate: o Autoparodie (la autoparodii), trei poeme pe bune, pe ne-bune, o Scrisoare pe bune (celor

Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018 87