Page 66 - vl_47

Barbu Delavrancea - în anul dublei sărbători:

160 de ani de la naștere și 100 de ani de la plecarea printre stele

personalitate complexă a fost Barbu Delavrancea (2 aprilie 1858 - 29 aprilie 1918),
descendentul unei familii modeste și numeroase (cinci copii – Barbu fiind ultimul – au
O supraviețuit din cei nouă) ai lui Ștefan Tudor și Ioana, din strada Vergului, numărul 166,
București.
Impunându-se de timpuriu, marele scriitor și orator a refuzat numele de Ștefănescu –
impropriu acordat – publicându-și opera sub semnătura Barbu Delavrancea.
Debutul în revista ,,România liberă” și-l face cu o poezie patriotică, semnând Barbu și
punându-și speranța în victoria românilor în lupta lor pentru independență națională, când nici nu
împlinise douăzeci de ani ( 9 iunie 1877) și când, student la drept, ținea conferințe (,,vorbiri”) pe
diverse teme.
În 1880, începe publicarea unei serii de ,,zigzaguri” sub pseudonimul Argus, criticând
imoralitatea, cosmopolitismul, monarhia chiar, realizând portrete satirice și o schiță.
În 1882, și-a dat licența în drept, cu teza Pedeapsa, natura și însușirile ei, dedicând un
exemplar viitoarei soacre, Lucreția Lupașcu. Fiica ei, Marya, va fi soția lui Barbu. O influență
puternică exercită asupra acestuia, viitorul socru, Alexandru Lupașcu, înrudit cu Moș Ioan Roată;
însuflețit de patriotism, având convingeri democratice, el era președinte onorific al Asociației
luptătorilor naționaliști din Transilvania.
Între anii 1882 și 1884, petrecuți la Paris, Barbu Delavrancea a venit în contact cu cele trei
sisteme filosofice ale veacului: idealismul, pozitivismul și materialismul dialectic, pe care le
comentează cu competență. În 1882, într-o ,,corespondență”, Argus definește pe omul politic,
cerându-i înzestrare intelectuală, implicare în prezentul și viitorul poporului, punând accent pe
solidaritate și demnitate națională în fața politicii internaționale dăunătoare intereselor țării sale:
,,Slavii se ridică, germanii amenință a înghiți Europa, iar latinii se sfâșie între ei”.
La Paris, Delavrancea a fost preocupat nu numai de filosofie, artele plastice, ci și de
principiile curentelor și școlilor literare din epocă, lărgindu-și orizontul cognitiv. Va opta pentru
realism, devenind un demn reprezentant al acestuia.
Reîntors în țară, s-a înscris în Baroul Ilfov și a ținut mai multe conferințe la Ateneul Român.
Primul volum, Sultănica, apărut în 1885, imortalizează: viața satului în acea vreme, lumea orașului,
trecutul de luptă al poporului. Rolul nefast al patimilor din viața individului și a colectivității se
concretizată în basmul Palatul de cleștar.
A publicat articole importante în ziarul ,,Epoca”, punând accent pe respectul adevărului, pe
admirația pentru popor și folclorul nostru, pe dragostea de patrie. În ziarul ,,Lupta”, va ataca atât pe
liberali, cât și pe conservatori, legând problema luminării poporului de ideea unirii Transilvaniei cu
Regatul.
În urma discursului Cestiunea națională, ținut la Ploiești, a fost ales pentru prima dată
deputat.
Dintre scriitorii timpului, a fost apropiat de Vlahuță și Caragiale, iar pe Maiorescu îl aprecia,
îl admira și îl respecta. La Facultatea de Litere din București, ține cursul de folclor, iar în revista
,,Lupta literară” publică, în 1887, cea mai valoroasă nuvelă a sa, Hagi-Tudose, intitulată întâi Hagiu
Ca primar al capitalei, dorea să sprijine revendicările economice ale tipografilor, iar cu

Vox Libri, Nr. 2 (47) - 2018 64