Page 70 - vl_47

puternică impresie de viață. Memoriile sale par o transmisie în direct din epoca stalinismului, pe care
altfel, bazându-ne numai pe informațiile istorice, cu greu ne-am putea-o reprezenta (din cauza
absurdului ei).
Rând pe rând sunt aduse în prim-plan personaje importante ale vieții literare, despre care
mulți dintre noi am fi vrut să ne facem o idee mai clară.
Autorul ne oferă prilejul să-l vedem de aproape pe Mihail Sadoveanu:
„Un bătrân falnic, de atâția ani bătrân, de parcă intrase în veșnicie. Părea că nu a cunoscut
niciodată durerea, suferința, teama, grija, nevoile, umilința, primejdiile... O ființă de dincolo de
condiția umană.”
Nu este vorba de o idealizare. Memorialistul completează portretul lui Sadoveanu cu nuanțe:
„Mereu senin și imperturbabil. O singură dată i-am prins o fulgerare de privire scăpată
printre pleoape, cenușie, rece, tăioasă ca o lamă de oțel. Când tânărul poet Ștefan Iureș, tuns chilug, a
fost invitat de maestru să-și scoată basca de pe cap și a refuzat să se execute, murmurând ceva de
neînțeles.”
Pentru ca în cele din urmă să se refere, cu vervă de satiric, și la regretabila calitate a lui
Sadoveanu de colaborator al regimului comunist:
„Recuperat, recondiționat, reciclat, încărcat de onoruri, era unul dintre intelectualii de laudă
și de mândrie ai puterii comuniste. Dacă și-ar fi agățat toate decorațiile pe piepții hainei ar fi arătat mai
împodobit decât un general sovietic.”
Ni se oferă informații prețioase și despre enigmaticul personaj Al. Jar, „poetul comunist din
ilegalitate”, care făcuse parte din rezistența franceză și a cărui soție, Olga Bancic, „fusese capturată de
Gestapo și condamnată la moarte prin decapitare”. Acest devotat propagandist al partidului comunist
se revoltă în public în momentul în care oficialitatea hotărăște să-l reabiliteze pe Tito, după o lungă
perioadă de ponegrire a lui: „Am fost mințiți când ni s-a spus că Tito e un călău, sau suntem mințiți
astăzi? Cine ne duce în eroare? Și de ce? Cine își bate joc de noi? Și de un popor întreg? De ce am fost
ațâțați împotriva acestei țări despre care aflăm astăzi că ne leagă o puternică prietenie istorică?”
Iată și urmarea acestei izbucniri, descrisă de Marin Ioniță cu impresionanta lui luciditate, cu
melancolia unui martor lipsit de posibilitatea de a interveni în mersul evenimentelor:
„Scriitorul din ilegalitate, luptătorul din Franța ocupată, este văzut tot mai rar cu bascul lui de
revoluționar pe o sprânceană. Ultima bătălie, o revoltă în genunchi. [...] Vulcanul acela nu a fost decât
un gheizer de noroi care s-a înecat repede în propria-i bolboroseală.”
Un portret remarcabil îi face autorul memoriilor lui G. Călinescu, care n-a predat niciodată la
Școala de Literatură, dar care mai ținea pe atunci cursuri la Universitate (de unde va fi înlăturat în scurt
timp de autoritățile comuniste). Știm, din numeroase alte surse, că prelegerile lui G. Călinescu erau
adevărate spectacole de inteligență și histrionism. Marin Ioniță adaugă însă o descriere a atmosferei
din amfiteatru (unde el și o prietenă a lui s-au dus să asiste la un curs, fără să fie înscriși la Litere):
„Sala era deja plină. De-abia ne-am găsit locuri pe treptele dintre bănci. De ce să ne
formalizăm? În afară de studenți, o mulțime de domni și de doamne de toate vârstele care au dat năvală
din oraș se așezaseră pe genți, pe ziare sau direct pe scândură. Unii s-au urcat pe tocurile ferestrelor.
Dar cei mai mulți au rămas în picioare, pe lângă pereți.”
O excepțională valoare literară și documentară au paginile despre poetul Nicolae Labiș care,
deși a trăit numai 21 de ani, a marcat, cu genialitatea lui fulgurantă, epoca în care i-a fost dat să se nască
și să se afirme ca poet: „În pauza de după masă ni-l făceam stăpân pe timpul nostru liber. Îi convenea,
nu-i convenea, ne așezam în jurul lui ca atrași de un magnet. Din întâmplare, eram repartizați în același
dormitor. Avantaje și dezavantaje. Nu trebuia să fac eforturi ca să ajung în preajma lui, să-l văd, să-l

Vox Libri, Nr. 2 (47) - 2018 68