Page 69 - vl_47

Și literatură, și document

-au scris numeroase studii, evocări, amintiri, inclusiv câteva cărți, despre Școala de
Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, care a funcționat în perioada 1950-
S1955, la București, într-o clădire de pe strada Kiseleff nr. 10 (actualul sediu al PSD).
Dacă nu avem timp să le citim pe toate, ne putem mulțumi cu cartea lui Marin Ioniță, Kiseleff 10.
Fabrica de scriitori, reeditată de curând de Editura Corint. Această carte, scrisă cu talent literar și cu o
sinceritate deloc simulată, cu candoare și bunăcredință, este în măsură să ne dea o imagine
cuprinzătoare a fenomenului. Pentru că se poate vorbi de un fenomen, nu doar de o instituție, în
condițiile în care o școală înființată de
Partidul Comunist Român pentru formarea de
propagandiști deghizați în scriitori a ajuns să
producă mai degrabă scriitori deghizați în
propagandiști – unii dintre aceștia renunțând
chiar, până la urmă, și să se mai prefacă.
Având un bun-simț țărănesc și o
vocație a naturaleții, Marin Ioniță povestește
tot ce i s-a întâmplat și tot ce a observat ca elev
al acestei școli. Nu dă verdicte, doar
povestește. Totuși, uneori, recurge și la
formulări sarcastice (cum este chiar aceea din
titlul cărții: „fabrica de scriitori”).
Un loc privilegiat ocupă în aceste
memorii scriitoarea Aurora Cornu, care i-a
inspirat lui Marin Ioniță, în anii adolescenței,
o dragoste patetică, lipsită de reciprocitate.
(Aurora Cornu avea să fie prima soție a lui
Marin Preda. Mi-aduc aminte ce confesiune
mi-a făcut Marin Preda spre sfârșitul vieții
lui: prima mea soție era frumoasă, a doua –
inteligentă, a treia..., dar mai bine închid
paranteza). Romantismul acestei iubiri
Alex. Ștefănescu. Portret de Cristina Turlea adolescentine nu se pierde nici după aproape
o jumătate de secol. Iată un moment trăit de
Marin Ioniță la Conferința Națională a Scriitorilor din 2001: „Încep lucrările. O descopăr [pe Aurora
Cornu] cu câteva rânduri de scaune mai jos. Indiferentă la tot ce se petrece în jurul ei, nu mai face decât
să citească. Îmi pun ochelarii de distanță care mi-o apropie destul de mult. Nu am ochi decât pentru ea.
Devine atentă când se află la microfon Nicolae Breban. Închide cartea pe genunchi. Este romanul meu,
Amurgul zeilor. Doamne, mă rugam, de n-ar fi o simplă iluzie...”
Marin Ioniță se caracterizează, ca scriitor, prin ceea ce s-ar putea numi „un profesionalism
ingenuu”. Textele sale nu suferă de amatorism, dar nici de acea blazare la care ajung unii autori
cultivați și experimentați. Se face de fiecare dată crezut de cititor. Și, mai mult decât atât, creează o

Vox Libri, Nr. 2 (47) - 2018 67