Page 71 - vl_47

ascult, să ne ciocnim câteodată. Dar dormitorul nostru devenise un adevărat loc de pelerinaj în care se
strângeau, nu știu cum, și tineri din afara școlii, studenți de la Universitate, de la teatru, de la arte
plastice, de la teologie. Mi se tasase salteaua, mi se lustruise pătura, mi se deșelase patul transformat,
ca toate celelalte, în bancă de grădină publică. Unii veneau numai ca să se poată lăuda că se află în
prietenia lui, alții îi înfățișau manuscrisele – ca și cum el ar fi fost un sacerdot ca să le sfințească −, alții
ca să împrumute cărți, alții numai ca să asculte sau să se facă ascultați.”
Cu sensibilitatea lui aproape dureroasă față de tot ceea ce atentează la demnitatea umană,
Marin Ioniță evocă acțiuni ideologice abuzive, transformate în cele din urmă într-o adevărată teroare
ideologică. Printre victime se numără, în mod surprinzător, Nicolae Labiș însuși, din care partidul
comunist făcuse un stindard al „noii literaturi”, dar pe care apoi l-a pedepsit drastic, neputând să-i
accepte comportamentul de ființă liberă. Memorialistul aduce în discuție falsificarea literaturii clasice
(a lui Eminescu însuși), pentru a se crea impresia că au existat precursori ai literaturii propagandistice
scrise sub amenințare sau în schimbul unor favoruri după instaurarea comunismului. Aduce în
discuție, de asemenea, supravegherea securistică a Școlii de Literatură, amestecul brutal în viața
privată a cursanților, listele negre întocmite de Securitate, ca element de șantaj, controlul strict al
lecturilor, ședințele sinistre de „demascare” și „înfierare” a celor care se abăteau de la „linia
partidului” etc. Totul este interesant, totul satisface dorința noastră de a înțelege ce s-a întâmplat în
România în acei ani cumpliți.
Unii comentatori afirmă că Școala de Literatură a fost un experiment eșuat. Trebuie să
adăugăm: un experiment din fericire eșuat. Foarte mulți dintre tinerii înregimentați în acea școală s-au
eliberat de dogmele marxist-leniniste și au început să gândească până la urmă pe cont propriu.
Memoriile lui Marin Ioniță nu sunt narcisist-capricioase, ca ale altor autori. Ele sunt scrise de
un om căruia îi pasă de ceea ce se întâmplă în țara lui și în lume. Și sunt scrise clar, fără nimic evaziv.
(Stilul folosit în carte mă face să mă gândesc la clarviziunea politică și la virtuozitatea folosirii limbii
române care îi sunt proprii istoricului și politologului Ion M. Ioniță, fiul lui Marin Ioniță. Fiul are,
datorită televiziunii, mai mare notoritate decât tatăl, astfel încât n-ar fi rău să răsturnăm cu umor
proverbul, aducându-l la varianta: „Truchiul nu sare departe de așchie.”)
Am citit cartea lui Marin Ioniță din plăcere, pentru că e atrăgătoare. Am s-o mai citesc o dată
ca să-mi fac notițe, întrucât conține numeroase informații inedite, de maxim interes.

Alex. ȘTEFĂNESCU

Vox Libri, Nr. 2 (47) - 2018 69