Page 35 - vl_48

o să mor, că asta se-ntâmplă acum/ De n-oi fi murit mai demult/ Se vor trezi din nou, prin jurnale/
<<Prietenii>> să mă plângă cu tot ce am iubit/ Degeaba atunci vor scrie/ Când patul de aici deja mi-e
dric,/ Adio vă spun, nu revedere/ Eu plec spre o lume, cred eu, mai de vis,/ Rămâneți aici, ca robi ori
stăpâni, mai liberi sau nu” (p. 38).
Tema poetului, ca prezență spirituală evidentă în realitatea crudă a lumii, este reluată și în alte
poezii, reflectând criza de identitate a omului modern în căutarea punctului fix din univers: „Poetul nu
scrie cu pumnalul la gât/ El taie felii din viață, flămând/ Sparge asfințituri cu pana/ Din cioburi
reclădește amintiri/ Plânge în sine, uitat de lume…” (Poetul, p. 15 și ultima copertă, ca semn pentru
cititor).
Ideile care pun în mișcare versul sunt profunde, se simte vântul mișcând lumea spre o stare mai
bună, anotimpuri care ar putea fi perfecte, zăpada ca amprentă divină, natura ca formă a frumuseții,
nopțile în care se petrec miracole, zeii străini care își caută loc în lume, drumuri care se pierd și se
regăsesc, timpul sub straturile memoriei. Vântul este o temă care se reia în poezia aceasta, se lansează
energia care mișcă blocurile de idei. E șoapta cerului care adună secundele și dă sens vieții, prezentul
se coagulează în secunde sub zâmbetul femeii iubite.
Tâlvescu aduce în prim plan sentimente care proiectează o lume difuză, asemenea vremurilor în
care plutim. Sentimentele glisează spre gânduri imponderabile, o stare specifică lumii în căutarea
sinelui. Frica, poarta umbrelor, visele, așteptarea, iluzii pe arcadele zilei, timp aleatoriu, resemnarea,
dorința, neliniștea, simplitatea ca o pecete, toate compun universul în care locuiește poetul, cetățean al
cuvintelor tandre.
Făptuitorul versurilor reușește să prindă clipa de grație, când îngerii dinamizează ziua: „În
vecinătatea îngerilor, gândurile tac/ respirația se oprește, privirile se odihnesc/ Lumina din vechime se
adună în grabă/ Învăluie timpul ca pe un cocon” (În vecinătatea îngerilor, p. 22).
Poetul are capacitatea de a descrie faptele, stările, iubirile, visele. Din această câmpie cu tablouri
în marele anotimp liric, zvâcnesc versuri care au ceva din duritatea granitului: noaptea e pauza dintre
sentimente, hoinar într-un timp staționar, cerul plânge peste margini, zarea e plină de măști și de
visuri, adevărurile stau la pândă, taina cuvântului se ascunde în carnea dorinței… Ele fixează
poemul în rama de argint a timpului flămând de iubire.
De remarcat și starea de grație, relația poetului cu Dumnezeu. În poemele metafizice, el captează
energia care umbrește viața și atrage o elegantă umilință care-l aduce cu picioarele pe pământ:

„Copleșit sunt, Doamne, copleșit
Răul mă înconjoară, zilele sunt goale
Ia de lângă mine frica și zbuciumul
Suferința mea e amară și grea
Ție îți trimit ruga că înțelegi
Iarna sufletului meu o poți vindeca
Nopților le poți da liniște și pace
Așa să faci, Doamne, mie, robul tău!” (Psalm, p. 112).

În secțiunea Universalia poetul abordează un stil clasic, preferând tradiția poeziei care se
focalizează pe ritm și rimă, pe metafore și ziceri, uneori filonul folcloric străbătând planurile
sentimentale: „Timpul întrebărilor a trecut/ Greul răspunsurilor e la început/ Nimeni nu dă semn c-a
priceput/ De ce e trist îngerul căzut” (Incertitudini, p. 72).
Putem spune că Dumitru Tâlvescu este adeptul simplității și al esențelor verificate, curentele se

Vox Libri, Nr. 3 (48) - 2018 33