Page 63 - vl_48

În lirica din prima fază, abundă numele feminine destăinuite direct sau criptografiate în
acrostihuri cu temă ironică. În Cine-i Amorul, Ce este Nurul, sunt elogiate frumusețile și grația
femeilor, amorul privit tot ironic. Poetul realizează portretul feminin complex, folosind comparații și
diminutive.
Romanul de dragoste al lui Conachi se întinde pe 37 de ani și încorporează numeroase poezii
(Jaloba mea, Amorul din prieteșug, Slănicul după 26 de ani), în care confesiunea erotică se consumă
într-un peisaj montan de vis, poetul valorificând motivul specific românesc al dorului.
În Jaloba mea, G. Călinescu recunoaște stilul lui Marivaux, amintind și pe Eminescu din
Scrisoarea V. Scrisoare către Zulnia a consolidat epistola în versuri în literatura română, poetul
recurgând la un discurs liric confesiv și patetic, cu variații pe tema „prieteșugului”, ca armonie
spirituală, atins la capătul unor aspre încercări inițiatice.
Al. Piru, în volumul Literatura română premodernă, p. 292, afirmă că „Alecsandri avea el
însuși motive să laude pe Conachi, deoarece muza lui, Zulnia, era mama propriei lui muze, Elena
Negri...”.
După o suită de poezii de tip meditativ, Conachi cultivă cu succes elegia, culminând cu cea
dedicată Zulniei, la trecerea în neființă, Pe năsălie. În această elegie accentele de jale se convertesc în
expresii artistice care îl anunță, parcă, pe marele Eminescu: „dulce lumină”, „zarea ochilor”, alternând
cu interogații și exclamații retorice pe tema vieții și a morții: „unde-i viața?”, „simțire de viață nu mi-a
mai rămas nicicum”, „văzduhul tot otravă”, „inimă și suflet cu tine, dragă, s-au dus...”.
Costachi Conachi lasă posterității și primul tratat de versificație, Meșteșugul stihurilor
românești, „elaborat, probabil, între anii 1800-1830, rămas în manuscris până în 1963, când a fost
cuprins în volumul Scrieri alese”, cum precizează Olimpia Berca în Poetici românești, Editura Facla,
Timișoara, 1976, p. 29.
În primul capitol, poetul definește versul, precizează numărul silabelor dintr-un vers (de la
trei la „șasăsprezece silabe”), rima („ocsia cuvintelor de pe urmă”). Capitolul al doilea vizează
„deosebitele felurimi a stihurilor” privind poezia clasică (felurile strofelor). Al treilea se ocupă de
„alcătuirea stihurilor”, iar al patrulea explică „toate stihurile drepte”. Capitolul al cincilea abordează
„toate stihurile încurcate”, adică strofele din patru versuri (cu rime încrucișate) și de șase versuri, care
conțin și „un vers drept la început și al treilea care să potrivește cu al șasălea...”.
Despre „stihurile slobode”, adică despre versurile libere, poetul refuză să vorbească,
preferând „ființa cea adevărată care dă suflet stihurilor tuturor...”.
Costachi Conachi rămâne „un preromantic [...] care îmbină sensibilitatea cu epigonismul,
neoclasic, emoția cu alegoria, spiritul de cercetare cu tradiția, lirismul confidențial și marile interogații
cu o artă bătrânească a versului”. (Paul Cornea)
Alexandru Piru consideră că „Elogiul cel mai mare i-l aducea [...] lui Costachi Conachi
Eminescu însuși, parafrazându-l [...] în [...] postuma Minte și inimă, din care cităm ultima strofă:
„Acolo ochiul zavistnic / Nu mai are vo putere / Nu-i jignire în iubire, / Ci noroc și mângâiere”.
Iată cum, deși la început de drum, lirica românească de valoare are un pionier în Costachi
Conachi de care merită să ne amintim, acum, când trăim vremuri cu adevărat grele, când sărbătorirea
Unirii celei Mari – a mult așteptatului Centenar – stă sub semnul unei uimitoare și de neînțeles
discordii.

Maria TOMA-DAMȘA

Vox Libri, Nr. 3 (48) - 2018 61