Page 68 - vl_48

doi ucigași. Unde este logica să își cheme în apărare un singur câine, când are mai mulți? Înseamnă că
nu e vorba de apărare și nici de uciderea lui. Nu există nicio operă literară în care animale fabuloase să
vorbească cu sau despre animale reale. Naratologia nu permite așa amestec. O mioară fabuloasă nu
poate vorbi despre un câine adevărat, ci numai de un câine la fel de fabulos. Câinele poate simboliza
Animus, partea masculină din sufletul omului (C. G. Jung).
Concepția dominantă este că nunta cosmică cu sora soarelui, mândra crăiasă sau mireasa
lumii, e o alegorie a morții și că mireasa lumii e moartea, singura mireasă care n-a înșelat pe nimeni.
Cercetarea anterioară decretează astfel că absolut toate femeile măritate își înșală bărbații.
Cercetătorii care au avut o altă perspectivă asupra femeilor și au comparat mândra crăiasă din cer cu
zeități din alte mitologii au fost excomunicați din viața culturală.
S-a crezut că fata frumoasă de pe munte este o femeie adevărată, iar moartea ciobanului e
rezultatul rivalității dintre ciobani pentru favorurile ei, la fel cum se știe de la tribunal că s-a mai
întâmplat prin Carpați (O. Densusianu, Erdös, Fochi, Vulcănescu, Eliade). Amzulescu & Fochi,
Chițimia, Vrabie afirmă că ea era la început o fată de maior, pe care poporul în cele din urmă a urcat-o
în cer și a făcut-o ființă mitologică, sora soarelui. Analiza sinoptică a variantelor arată că evoluția a fost
invers, variantele cu fata de maior sunt mai noi și deteriorate, față de cele cu divinități solare, mai bine
păstrate și mai vechi.
Cercetarea anterioară a Mioriței este viciată de erori metodologice și de definiții defectuoase
sau defectuos aplicate. Lucian Blaga, în Geneza metaforei și sensul culturii, face o mirabilă eroare de
raționament atunci când definește metafora pornind de la o explicație deja existentă a Mioriței și
folosește această definiție pentru a explica Miorița. Această greșeală de logică știm că se numește cerc
vicios.
Interpretările anterioare, cum că „alegoria morții și nunții” ciobanului are scopul să
înfrumusețeze realitatea, contravine definiției alegoriei, așa cum o precizează toți, de două secole
încoace, în diferite țări, de la Pierre Fontanier până la Richard H. Jones, Joseph Campbell, Victor
Turner, Hans-Erik Johannesson, Birger Gerhardsson, Ingemar Algulin și orice dicționar. Explicația de
până acum, care susține că ciobanul înlocuiește moartea concretă cu o nuntă abstractă, nu se
încadrează în definiția alegoriei, fiindcă nu înlocuiește un termen abstract cu unul concret, ci invers.
Eliade explică alegoria morții și nunții în sensul că ciobanul transcrie moartea ca o nuntă
pentru a o înfrumuseța și a învălui tragismul situației. Această explicație nu corespunde cu definiția
alegoriei, ci cu definiția eufemismului:
„Eufemism – transcriere care înfrumusețează sau învăluie un cuvânt respingător sau
neplăcut. (…) Folosirea de eufemisme pentru ceva care o anumită societate consideră că e neplăcut,
scârbos sau înfricoșător, ca de exemplu moartea, (…) este universal răspândită.” (Na
tionalencyklopedin)
Cercetarea anterioară înțelege că ar fi vorba de o înfrumusețare, un eufemism, dar îi zice
alegorie. Asta e la fel ca o falsă declarație vamală. Eroarea a fost făcută din nebăgare de seamă, întrucât
acest eufemism are structura unei antifraze și a fost confundat cu o alegorie. Încurcătura poate fi
lămurită cu ajutorul lui Pavel Ruxăndoiu, care spune clar:
„Când eufemismul ajunge să exprime exact contrariul a ceea ce trebuie înțeles, atunci i se rezervă
numele de antifrază.”
„Antifrază. Mod de exprimare care constă în folosirea unui cuvânt, a unei locuțiuni, a unei
fraze etc. într-un sens contrar semnificației sale adevărate.”
Eu constat că interpretarea cercetătorilor anteriori, a ceea ce ei numesc „alegoria morții și
nunții”, contravine definițiilor date alegoriei de Fontanier și de cei numiți mai sus. Înțelegerea cum că

Vox Libri, Nr. 3 (48) - 2018 66