Page 79 - vl_50

iubi,/mi-aș întinde spre cer toate mările/ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți,/spre cer/să-l
cuprind,/mijlocul să-i frâng,/să-i sărut sclipitoarele stele.”; „Când aș urî,/aș zdrobi sub picioarele mele
de stâncă/bieți sori călători/și poate-aș zâmbi.”
Manifestarea iubirii se face într-un univers dominat de elemente care vin din lumea
umanului, iar exprimarea sufletului prin trup semnifică renașterea limbajului trupului: „sufletul”,
„trupul”, „pieptul”, „inimii”, „pași”, „brațe”, „mijlocul”, „picioarele”.
Strofa dedicată sentimentului contrar iubirii – ura – este mai lapidară în comparație cu
precedenta. Aceasta este realizată pe baza verbelor la modul condițional-optativ, care primesc valoare
ipotetică, universul liric imaginat fiind o proiecție a unor stări psihice: „aș urî”, „aș zdrobi”. Discursul
subiectivizat exprimă condiția titanică a eului poetic, care capătă o forță elementarizată, distructivă,
incontrolabilă, ce se manifestă haotic, cu intensitate, exprimând zbuciumul sufletesc, exteriorizarea
unor stări psihice refulate în conștiință, de unde virtuțile eliberatoare și purificatoare ale dezlănțuirii la
scară cosmică. Locul pe care eul poetic îl ocupă în univers, poziția sa de dominare sunt sugerate prin
utilizarea unei forme de plural rar întâlnite în literatură, fie și ca licență poetică, a substantivului
comun „soare” („aș zdrobi sub picioarele mele de stâncă/bieți sori/călători”), prin valorificarea
resurselor expresive ale limbii – hiperbola și metafora plasticizantă, de o extraordinară forță
evocatoare, proiectându-se în univers substanța psihică a subiectului cunoscător, ipostaziere a
universului lăuntric, ca interiorizare. Totuși, dacă în cazul iubirii trăirea plenară produce extazul mistic
și are valențe euforizante, în cazul urii nu se poate vorbi despre vreun efect precis, dubitația și
incertitudinea cu privire la consecințele manifestării dionisiace fiind amplificate prin utilizarea
adverbului „poate”.
Revenirea în contingent. Rolul conjuncției „dar” este acela de a marca, la nivel sintactic, un
raport adversativ, iar, la nivel ideatic, stilistic și compozițional, de a evidenția o ultimă secvență
poetică, alcătuită dintr-un singur vers, ca o reluare a versului inițial. Se observă și o modificare a
timpului verbal pentru care optează poetul în exprimarea mesajului: prezentul are valoare gnomică, de
exprimare a unui adevăr general, cu privire la condiția umană, privită sub raport anatomic și ontologic.
După ce poetul reconfigurează subiectiv lumea, apelând la sensibilitate și la imaginație, acesta este
nevoit să se resemneze, să își accepte condiția creaturală, ceea ce se suprapune acumulării tensiunii
emoționale, ce conține și amenințarea frângerii unui echilibru atât de fragil. Universul compensatoriu
constituit trădează, în fond, deziluzionarea eului liric, care, inițial, refuză să accepte slăbiciunea
trupului, expresie a neputinței, a perisabilității, afirmate pregnant, definitiv, ceea ce prilejuiește o
acută tristețe existențială.
Versul liber este o trăsătură specifică liricii moderne, în general, și liricii expresioniste, în
particular, ambele definite ca tendință de sfidare a canoanelor versificației tradiționale, marcată de
ritm, rimă, măsură, constante, de formule metrice repetitive, de poezii cu formă fixă, precum sonetul,
rondelul și gazelul. Inovațiile de ordin prozodic vizează împărțirea poeziei în șase strofe cu versuri
inegale (de măsură variabilă, cele scurte alternând cu cele lungi, ultima strofă fiind chiar de tip
monostih), absența rimei și a ritmului, în accepțiune tradițională, folosirea ingambamentului, pentru
a se asigura coeziunea textului, majuscula fiind utilizată nu la început de vers, ci la începutul unităților
sintactice (propoziție și frază). În esență, particularitățile în discuție exprimă mai viu fluxul ideilor și
stările afective, fiind în consonanță cu trăirile autentice, dionisiace.
Printr-o comparație cu lirica romantică, atât finalul poeziei Floare albastră, de Mihai
Eminescu, cât și finalul poeziei Dați-mi un trup voi munților se referă la starea de melancolie
existențială a eului liric, prilej pentru meditații profunde asupra condiției umane, racordate la
specificul curentelor literare și culturale cărora le sunt circumscrise cele două texte. Pentru romantici,

Vox Libri, Nr. 1 (50) - 2019 80