Page 88 - vl_50

Veronica Micle

u ştiu sigur, dar nu cred să fi fost suficient de hotărât să scriu această carte, la o
idee apărută aşa, cam din senin. Ba nu: tot citind şi recitind, în sufletul meu a
Nrăsărit şi crescut un fel de plantă a revoltei, poate dintr-o sămânţă patriotic-
ardelenească, poate dintr-o pornire de reabilitare a Veronicăi Micle, posibil fără prea mari şanse de
reuşită. Însă, prin timp, năsăudeanca a fost supusă unui asalt al unor comentatori organizaţi în armata
„războinicilor” cu deviza junimistă, lansată de Iacob
Negruzzi, „purtătorul de cuvânt” al lui Titu Maiorescu:
„Veronica era o femeie uşuratică, nestatornică şi
indiferentă la dragostea poetului (…)”. Această punere
la index a Veronicăi nu a fost „apă la moara
bârfitorilor”, ci o adevărată revărsare amazoniană,
fenomen cunoscut în altă parte a lumii sub numele de
„pororoca”… În ce mă priveşte, am considerat multă
vreme că asupra ardelencei a fost aruncată pe nedrept o
anatemă pe care timpul a fixat-o, şi-acolo a rămas de
peste o sută de ani! Au fost destui – ştiu – care au citit,
mai cu entuziasm, mai cu voie bună, sau mai cu
aversiune, aproape incredibilele scrisori cuprinzând tot
felul de drăgălăşenii folosite de Veronica şi Eminescu,
unele cam naive, dar… sincere. Ei, aici urma, de
regulă, încâlceala minţii urmată de limpezimea bruscă:
aha, teatru! Veronica juca teatru faţă de Eminescu,
fiindcă era o „femeie uşuratică şi nestatornică”, a pus
repede parafa echipa de bârfitori ai Junimii, sub
comanda, oficială sau nu, a lui Titu Maiorescu.
Şi aşa a rămas!
Ei, tocmai pe această „filieră” a denigrării,
am încercat, şi cred că de multe ori am şi reuşit să o
înţeleg pe Veronica Micle, dintr-un punct de vedere
probabil total diferit de-al multora. Acesta putea să fi
fost un îndemn, însă nu suficient de puternic, sau să nu
fi avut destule argumente pentru curajul de a scrie
despre cea mai celebră amantă din istoria literaturii
române? Mai degrabă asta, pentru că, ori de câte ori
m-am gândit, şi nu de puţine ori cu revoltă, am pornit de la ideea paşnică să dau o mână de ajutor
memoriei sale parcă în tot mai multe zone întinată de către unii, mai ales după '89. Şi, până la urmă,
după frământări sufleteşti, după ce-ştiu-câte fraze de început, în orice caz, multe!, am început. Însă,
dimineaţa, citind ce scrisesem cu o seară înainte, eram profund dezamăgit, spunând chiar cu voce tare:
nu, nu aşa!...
În interval de câţiva ani, am reuşit să adun mult material, multe informaţii, cele mai multe

Vox Libri, Nr. 1 (50) - 2019 89