Page 89 - vl_50
P. 89

bătându-se cap în cap, ceea ce năştea întrebarea: care e varianta bună? Şi, până la urmă, am început s-o
           înţeleg pe Veronica şi să-i aprob majoritatea gesturilor sau acţiunilor sale, a trăirilor ei cele mai intime
           legate de cutare sau cutare eveniment, cutare sau cutare situaţie etc. Evident, nu totdeauna am fost de
           acord  cu  ea,  deseori  m-a  mirat  atitudinea  afişată  într-o  situaţie  sau  alta,  deseori  am…  certat-o
           „părinteşte”. În orice caz, hazliu sau nu, până la urmă am reuşit să-mi construiesc un asemenea talmeş-
           balmeş în minte, încât, cu o lună înainte de a începe să scriu această carte, eram sută la sută hotărât
           să-mi văd de alte treburi sau pur şi simplu să mă las obsedat de un roman pe care-l tot pritocesc de vreo
           câţiva ani. Şi, în miezul de noapte al unei zile de marţi, am hotărât: gata, gata până nu se strică de tot
           instalaţia. „De tot”, fiindcă, m-au atenţionat unii prieteni, că ea oricum era uzată şi nu mai funcţiona
           la… parametri normali. M-au jignit, m-au ambiţionat? Habar n-am! Am avut momente de îndoială, am
           avut tot felul de trăiri, destule în mare parte în dezacord cu ale Veronicăi, de-aceea am şi vrut să pun un
           accent special pe aceste părţi sau laturi ale sufletului ei de femeie tânără, ardeleancă frumoasă, aprigă
           şi încăpăţânată până la exasperare. Amalgamul din mintea mea parcă începea să se aşeze la locul lui.
           Aşadar, totul părea pregătit, mai trebuia doar scris… Nu devenise simplu? Trebuia doar aşternut pe
           hârtie – două elemente care se bat, de regulă, cap în cap: gânditul şi scrisul. Şi, totuşi, mai rămânea
           un… ceva, un declanşator, un cineva care să apese butonul pentru detonare. Iar acesta a fost acţionat de
           următorul  citat,  în  legătură  cu  trimiterea  lui    Eminescu  la  Berlin,  care  doar  aparent  a  fost…
           întâmplătoare,  mai  degrabă  fiind  „pusă  la  cale”  de  câţiva  membri  ai  Junimii,  în  frunte  cu Titu
           Maiorescu, respectiv „…dorinţa ce aveau câţiva dintre noi mai iniţiaţi în tainele vieţii sale private de a-
           l despărţi de Veronica..” , spusese/scrisese Iacob Negruzzi în Amintiri de la Junimea, p. 277. Aha!, deci
           situaţia nu era roz, ci avea unele nervuri care o derapau tot mai des spre cenuşiu pentru Veronica, fără
           ca ea sau Eminescu să fi bănuit măcar… Iar dacă mai adăugăm aici şi o trimitere la Călinescu,
           chestiunea devine clară: „După unii, înrâuriţi de versiunea „Junimii”, spune marele critic, „Veronica
           era o femeie uşuratică, nestatornică şi indiferentă la dragostea poetului (…)” (G. Călinescu, Viaţa lui
           Mihai Eminescu, Editura Minerva, 1983, p. 268), poate greu de crezut, dar întregul eşafodaj al bârfelor
           şi al denigrărilor aparţine „echipei” lui Titu Maiorescu din „Junimea”. Nu mă îndoiesc, fiindcă lumea
           de dinafara „Junimii”, cu foarte mici şi rare excepţii, nu a fost interesată de asemenea probleme.
                     Între timp, se adunaseră o mulţime de informaţii de diferite calibre, de diferite nuanţări,
           cu tot felul de… noutăţi, mai mult sau mai puţin credibile, pe care trebuia să le selectez, să le aranjez
           într-o ordine cât de cât firească… Şi, pe măsură ce mă apropiam de finalul „colectării” de ştiri şi
           informaţii, bucurându-mă că mă aflam, totuşi, în preajma momentului de început al scrierii, chiar dacă
           mereu găseam noi date, noi surse, în ultima zi de vineri a lunii aprilie 2018, am spus cu voce tare şi
           răstit: gata, de luni… Aşa îmi rămăseseră în viaţă multe… începuturi „de luni” irosite: învăţatul pentru
           sesiunea de examene, prima declaraţie de dragoste pentru cea mai frumoasă şi mai blondă colegă de
           şcoală din Subcetate-Mureş, o re-lectură a câtorva scrieri de Erich Fromm, o plecare din aceeaşi
           localitate în excursie pe Defileul Mureşului cu relief elveţiano-austriac Topliţa-Deda, totul de… luni
           etc., etc., etc. Şi vorbesc aici de toate angajamentele mele legate de prima zi a săptămânii pe care nu
           le-am respectat niciodată. Înfricoşat de această tradiţie şi perspectivă, dar şi din respect şi iubire pentru
           memoria Veronicăi Micle, am început să scriu această carte închinată cu toată dragostea memoriei
           unei  ardelence  tinere,  frumoase,  inteligente  şi  batjocorite  de  destin  –  calităţi  pe  care,  cu  toată
           neplăcerea, le-au recunoscut şi bârfitorii ei, adevăraţi profesionişti din stirpea denigratorilor.
                                            (Introducere la volumul Mai altfel, despre Veronica Micle)
           P.S. În acest an se vor împlini 130 de ani de la moartea poetei.
                                                                           Dumitru HURUBĂ


            Vox Libri, Nr. 1 (50) - 2019                                                90
   84   85   86   87   88   89   90   91   92   93   94