Page 87 - vl_50

străveche, nesupusă niciunei tranzacții și relativismul cinic al vremurilor noi, având ca logică
supraviețuirea cu orice preț:
„‒ Vezi, domnule Costaiche, dumneata râzi și sârbul stă în mijlocul satului fără lumânare,
mai mare rușinea.
‒ Eu râd ca să-ți fac dumitale plăcere, domnișoară.
‒ Și dumneata știi bine că fără lumânare sufletul lui rătăcește fără odihnă prin lume.
‒ Vorbe, domnișoară...
‒ Și dumneata știi că nu e bine să dormi fără lumânare și să te-ngroape ca pe-un câine, sau nici
să nu te-ngroape... Nici perină căpătâi n-are, nici pânza pe obraji, nici lumânare, și asta e păcat, să mori
fără lumină...
‒ Vorbe băbești, domnișoară.
‒ Dar omul nu e câine, e om, nu-nțelegi?
‒ Înțeleg, domnișoară, mă vezi pe mine că sunt încuiat la cap, ori crezi c-am suflet de jandarm
să nu văd?
‒ Stă acolo, păzit de muște, nejelit, fără lumânare aprinsă. Cine să-l plângă? Pământul pe care
stă, cine, frunza, noi nu? Nu e nimeni să-l plângă?
‒ Nu e mortul nostru, domnișoară, de ce să-l plângem?”
Mai descifrăm o semnificație în acest dialog bine conceput, simplu și expresiv, ca o parabolă
biblică: un om care nu rămâne indiferent, care participă sufletește la ceea ce au de suferit semenii săi,
este privit cu superioritate de unul lipsit de sentimente, preocupat doar de sine. Este exact ceea ce se
întâmplă în vremea noastră. Morala tradițională are parte azi de o tratare ironică din partea adepților
relativismului moral. Aceștia din urmă spun, ca și Costaiche, ori de câte ori este invocat un principiu de
conviețuire transmis din generație în generație, „Vorbe băbești, domnișoară!”
Meritul lui Dumitru Radu Popescu este de a fi descris satul românesc ca pe o realitate morală.
Și de a-i fi făcut pe cititori să înțeleagă cu emoție că vorbele băbești sunt de fapt mai înțelepte decât
ideologiile cinice ale unor profesioniști ai gândirii din vremea noastră.

Alex. ȘTEFĂNESCU

Vox Libri, Nr. 1 (50) - 2019ox Libri, Nr. 1 (50) - 2019 88
V