Page 84 - vl_50

Sentimentul dominant este acela că ritualul existenţei lor are o consecvenţă imposibil de
perturbat. În acelaşi timp, însă, paradoxal, se simte ceva ameninţător în aer. Cu o lentoare de proces
geologic, în familia Moromeţilor se produce o fisură, iar ea se măreşte necontenit. Cei trei fii ai lui Ilie
Moromete (şi fii vitregi ai Catrinei), ajunşi bărbaţi în toată firea, se răzvrătesc în cele din urmă
împotriva autorităţii paterne şi fug, cu oile familiei, la Bucureşti. Duşmănia se instalează treptat şi
devine tot mai greu de suportat şi în relaţiile dintre soţ şi soţie. Niculae, mezinul familiei, inapt pentru
viaţa la ţară (este pipernicit, miop) şi atras ca de un miraj de învăţătură, reprezintă şi el o forţă
centrifugă. Apăsat de datorii băneşti tot mai mari, Ilie Moromete face ceea ce n-ar fi crezut niciodată că
va face şi anume vinde o parte din pământ rapacelui său vecin Tudor Bălosu, îndeplind astfel o mai
veche şi neruşinată dorinţă a acestuia. Dezagregarea familiei anunţă – dar aceasta numai pentru noi,
cititorii, care ştim din cărţile de istorie ce-a urmat – dezagregarea întregii lumi a satului, în condiţiile
izbucnirii celui de-al doilea război mondial şi, în continuare, ale ocupării României de armata
sovietică.
Soarta Moromeţilor este tragică, dar nu şi excepţională. Multe familii din sat au acelaşi
destin. Deci, şi din acest punct de vedere, romanul este „banal”. Dacă cineva l-ar povesti unui
necunoscător al operei lui Marin Preda nu ar reuşi să facă impresie. Faptele în sine nu au, în această
carte, semnificaţie literară.
Frumuseţea – legendară – a romanului vine din altceva: din atitudinea naratorului faţă de
lumea evocată. Este vorba de un amestec de admiraţie şi nostalgie de mare efect, de un „cocteil
Molotov” al vieţii sentimentale, care – atenţie! – nu explodează în mâna scriitorului, ci în sufletul
cititorului. Scriitorul îşi controlează perfect
trăirea, deşi ea are o mare intensitate, şi şi-o
exprimă decent, neretoric, aproape exclusiv prin
conştiinciozitatea şi gravitatea cu care îşi
îndeplineşte atribuţiile de cronicar.

Ștefan Bănulescu: Mistreții erau blânzi
Un sat pescăresc de lângă Dunăre,
inundat de apele fluviului. O Veneție tragică, în
care și cimitirul a dispărut sub ape.
Condrat şi Fenia, însoțiți de un preot,
caută, deznădăjduiţi, un loc uscat pentru a-şi
îngropa creştineşte copilul mort la numai cîțiva
ani. Peregrinarea prin această lume a apei are
drept mijloc de transport o luntre veche, pe
jumătate inundată şi ea, în care micul sicriu
pluteşte rău prevestitor, în timp ce preotul
dialoghează interminabil, cuprins de regretul de a
se fi stabilit cândva, în tinereţe, în aşezarea uitată
de lume.
Acesta este subiectul celei mai bune
nuvele, Mistreții erau blânzi, din volumul Iarna
bărbaților, publicat de Ștefan Bănulescu în 1966.
Este un subiect de un tragism auster, ca al
Vox Libri, Nr. 1 (50) - 2019 85