Page 86 - vl_50

Dumitru Radu Popescu: Duios Anastasia
trecea

Unul dintre cei mai activi și cunoscuți
scriitori români de după cel de-al doilea război
mondial, Dumitru Radu Popescu, s-a născut
într-un sat, Păușa, din județul Bihor, în familia
unor învățători. Lumea rurală a rămas în
memoria lui afectivă nu ca un peisaj, nu ca o
realitate etnografică, ci ca o formă de moralitate,
austeră, neînduplecată, confundabilă cu
destinul, ca în tragediile antice. În numeroasele
sale nuvele și romane apar personaje care își fac
datoria cu orice preț, riscându-și chiar și viața.
După cum apar, bineînțeles, și clovni grotești ai
comediei umane, creați de stilul de viață
comunist. Omului vechi, vertical, greu
coruptibil, i se opune omul nou, hilar și
înfricoșător în același timp.
Un om vechi, întruchipare a moralei
țărănești, este Anastasia, din nuvela antologică
Duios Anastasia trecea, datând din 1967.
Nuvela este scrisă cu o mână sigură şi
„sună” ca o străveche incantaţie. Subiectul ei
este luat din mitologia antică ‒ episodul cu
Antigona care nu acceptă ca trupul neînsufleţit al
fratelui ei, Polinice, să rămână neînmormântat,
aşa cum dăduse poruncă regele Creon (este și
subiectul unei cunoscute piese de teatru al lui Sofocle).
Scriitorul român mută „acţiunea” într-un sat din apropierea graniţei cu Iugoslavia, în timpul
celui de-al doilea război mondial. El îşi imaginează (sau își amintește) că ocupanţii nemţi aruncă în
piaţa din centrul aşezării cadavrul unui partizan sârb, interzicând localnicilor să îndeplinească vreun
rit funerar. Singura care are curaj să încalce interdicţia este o tânără ţărancă, Anastasia, însufleţită de
sentimentul că partizanul sârb îi este „frate” în sensul umanitar al cuvântului. Ceilalţi săteni şi în mod
special bătrânul Costaiche, tatăl iubitului ei plecat în război, îi dau de înţeles Anastasiei că se expune
inutil pedepsei cu moartea. Ea însă nu numai că nu se înfricoşează, dar, cu o energie şi cu un curaj ieşite
din comun, se străduieşte să-i culpabilizeze pe cei din jur pentru laşitatea lor. Ca o furnică tenace, care
înaintează mereu, oricâte beţe şi pietre i s-ar aşeza în cale, îşi pune în aplicare hotărârea de a-l
înmormânta pe necunoscut. Drept urmare, la ordinul nemţilor, virtualul ei socru, obedient și laș, o
îneacă într-un closet.
Revelaţia tragică pe care o trăieşte Anastasia în ceea ce priveşte lipsa de demnitate a
semenilor ei şi muţenia statuară cu care îşi urmează destinul, acceptând un sfârşit grotesc (scriitorul a
explicat în mai multe rânduri că, după părerea lui, în secolul douăzeci, tragicul nu poate apărea decât
sub forma grotescului), constituie mijloace bine găsite de reprezentare a suferinţei omeneşti.
Iată dialogul dintre Anastasia și Costaiche, confruntare directă între etica țărănească,
Vox Libri, Nr. 1 (50) - 2019 87