Page 85 - vl_50

tragediilor antice. Autorul nu deplânge neapărat soarta unor oameni loviți de soartă, ci mai degrabă le
admiră forța morală.
Imaginea de ansamblu este zguduitoare: Condrat, pescarul bărbos, cu ochii de un albastru
spălăcit, tace împietrit de durere şi vâsleşte mecanic, preotul, pântecos, îmbrăcat în haine ponosite şi
cu un picior de lemn întins a odihnă pe marginea luntrei, emite fraze după fraze, pe care i le risipeşte
viforul năpraznic, Fenia, mică şi zgribulită, se micşorează parcă tot mai mult şi dispare în fundul
bărcii, iar coşciugul miniatural, tăiat din lemn de salcie necojit şi acoperit cu o pânză groasă de cânepă,
rămâne parcă singurul loc care mai păstrează puţină căldură.
În continuare, luntrea cu muzicanţii groteşti Dache şi Laliù, apariţia fantomatică a Vicăi,
femeia de o senzualitate neruşinată, hulită de întregul sat, ca şi trecerea lentă ca într-un vis a unei turme
de mistreţi plini de noroi şi de promoroacă adaugă tabloului o notă stranie de un remarcabil efect
artistic. Secretul nuvelei constă probabil în faptul că fantasticul apare difuz în plin realism, ca o fină
aburire a marginilor geamului prin care privim înfricoşătoarea dezlănţuire a naturii şi disperata
gesticulaţie a oamenilor aflaţi în primejdie.
În versurile lui Ștefan Bănulescu, din ciclul Cântece de câmpie, regăsim această esență
artistică. Într-un stil enunţiativ şi auster, specific poeziei ţărăneşti, fără nici o ezitare, scriitorul evocă
lumea Câmpiei sau, mai exact, starea de spirit din această lume. Impresionează dezolarea lipsită de un
motiv identificabil.
Un sentiment de părăsire într-un spaţiu necuprins face ca personajele poeziei să-şi rostească
invocaţiile fără convingere, să le îngâne, lipsite de speranţa că vor fi auzite de cineva vreodată:
„De m-ai vedea bătrân, mamă,/ Am îmbătrânit c-o haină./ Haina mea, minune mare,/ Pleacă
singură să are/ Îndoită de spinare./.../ Caut haina-n buzunare,/ Dau de grăunţe şi soare./ De m-ai vedea
bătrân, mamă,/ Îmi creşte grâul în haină.”
Iar când se acumulează suficientă nelinişte, ea precipită în frenetice incantaţii, după modelul
descântecelor:
„Taur,/ aur,/ ban de aur,/ să-ţi rupi zimţii cu dinţii,/ să te-ndoi, din tine să fac doi,/ din doi să fac
trei, o mie din ei,/ din o mie să fac unul,/ în pat să te-arunc, pe piept să te culc.”
Am remarcat și noi, fără îndoială, în diferite împrejurări, ce pitorești sunt denumirile satelor
românești. Lingviștii le numesc toponime și le studiază etimologia. Ștefan Bănulescu a făcut altceva:
le-a sesizat frumusețea, expresivitatea, puterea de evocare, într-un eseu fantezist, Codul localităților.
Ca și cum abia le-ar descoperi, sub ochii noștri, răsfoind broșura editată de Poșta Română, scriitorul le
transcrie cu încântare, le caligrafiază. El îl contrazice pe un interlocutor imaginar, care se plânge de
existența prea multor multor sate cu același nume: ... „ai spus banalitate şi lipsă de fantezie, dar luând
în seamă numai Văile şi Gurile eşti în faţa unei diversităţi copleşitoare, nu lipsită ‒ ca să zic şi eu o
banalitate ‒ nici de poezie: Gura Crivăţului, Gura Haitei (asta-i în Suceava, aminteşte probabil de
vremea când lupii atacau aşezările omeneşti); iar Văile, e o trecere uluitoare de la o vale la alta, Valea
Caldă şi Valea Rece, Valea Întunecoasă în Harghita şi Valea Soarelui în judeţul Olt, trei de Valea Albă
şi două Valea Neagră, Valea Roşie şi Valea Rotundă; interesant, există şi o Vale Îndărăt - asta-i în
Argeş; apoi Valea Scurtă, dar şi Valea Lungă şi Valea Largă; Valea Seacă, dar şi Valea cu Apă şi Valea
Fântânilor; în sfârşit, Valea Fetei, Valea Muierii, Valea Babei şi, bineînţeles, Valea Anilor. Dar mi-ai
adus o carte extraordinară - i-am spus eu vecinului...”.
Nu oricine ar putea face astfel, prin transcriere, un poem original și plin de farmec dintr-o
listă de toponime.Trebuie să iubești sau măcar să cunoști viața la țară pentru ca să te emoționeze
denumirile satelor românești.

Vox Libri, Nr. 1 (50) - 2019 86