Page 6 - vl_51

publicisticii culturale românești, pornind de la câteva aspecte esențiale (aduse în discuție și de Ion
Simuț).
Sunt destule voci care afirmă că, în România, apar astăzi (mult) prea multe reviste de cultură,
asta după ce în comunism fuseseră editate (mult) prea puține. La obiecția că, într-o lume liberă precum
cea în care trăim acum, orice persoană fizică sau juridică are dreptul să scoată pe piață o astfel de
publicație culturală, unii (puțini la număr, ce e drept) reacționează contestând chiar acest drept. Alții
afirmă că banul public (din care sunt finanțate mai toate gazetele culturale) trebuie cheltuit
performant. Adică susținând apariția revistelor, însă doar a celor câtorva cu adevărat valoroase, ce își
îndeplinesc menirea. Nu și a celorlalte care, ni se sugerează, ar cam fi lipsite de valoare.
În astfel de discuții, nu arareori numărul mare de publicații „în viață” mai e legat și de
interesele anumitor scriitori, al căror lobby pe lângă cei de la consiliile județene sau locale dau astfel de
„rezultate” concrete. Și, uite-așa, prin prietenii și interese reciproce apar și sunt susținute financiar în
localități mai mari sau mai mici alte și alte reviste. Ce e de răspuns aici? Da, numărul total de publicații
culturale are relevanța și ponderea sa în funcționarea ansamblului, fie că inventarul este cel optim, fie
că e supra- , fie că e subdimensionat. Care ar trebui să fie astăzi în România acel număr ideal? Toți cei
care se hazardează să ofere cifre exacte (unii rostesc chiar o singură cifră - și aia foarte mică) greșesc
indiscutabil. Personal, consider că la aflarea lui am putea ajunge doar prin intermediul unui (iluzoriu)
grafic, de pe ale cărui axe pornind am reuși să unim oferta culturală intermediată de revistele de gen cu
numărul exact al consumatorilor de cultură. Imposibil deci, întrucât asta e utopie curată.
Apoi, de fiecare dată când este adusă în discuție „calitatea” publicațiilor literare, toată lumea
e de acord ca doar cele cu adevărat valoroase să apară pe piață, deci să primească finanțare. Dar
calitatea, valoarea literară sunt în relație directă cu gustul receptorului, deci cu subiectivitatea
acestuia. Ajungem și aici într-un impas, la depășirea căruia niciun grafic, oricât de iluzoriu și utopic,
nu ne-ar putea sări în ajutor. Vechea zicală: „Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie” are și
aici acoperire.
Totuși, dacă gazeta literară e cumpărată, atunci apar și primele certitudini: avem un public
cititor interesat de conținutul unei reviste sau al alteia. E visul împlinit și mândria fiecărui conducător
de publicație, redactor ori colaborator al acesteia. Dar câți mai trăiesc azi această satisfacție imensă?
Extrem de puțini… Și câtă vină poartă ei pentru că visul li se împlinește tot mai sporadic în ultimii ani.
E un fapt incontestabil că, după 1990, literatura a coborât vertiginos de pe piedestalul pe care scriitorul
și cititorul o așezaseră de comun acord. S-a dovedit a fi fost însă cu putință într-o lume strâmb
alcătuită, precum cea „ctitorită” de bolșevism și ceaușism. Aceasta pe care o forjăm de trei decenii
încoace se pare că nu mai oferă o lojă literaturii, ci doar un loc obișnuit la parter. Să ne mângâiem oare
că totuși nu e o strapontină?
Dar cum își poate procura el, cititorul, revista literară sau mai larg culturală? Prin
abonamente, desigur. Dar obiceiul acesta se practică azi tot mai sporadic. Și de la chioșcuri o putem
cumpăra, însă aici doar câteva reviste sunt constant prezente pe tejghea. Iar celelalte? S-au și vândut
deja? Ei bine, nu. Nici măcar nu au ajuns la chioșc. Iar aici discuția noastră ajunge la vechea și, se pare,
cu neputință de rezolvat problemă a difuzării revistelor de cultură.
După experiența Rodipet și a altor „avataruri” de acest tip, drumul revistei literare de la
tipografie la chioșcuri, librării ori tonete s-a dovedit a fi tot mai lung, plin de gropi și hârtoape, oricum
nerentabil, deci repede abandonat de întreprinzători. Așa se face că publicațiile culturale circulă pe
traseele... prieteniilor literare, sunt puse la dispoziția publicului cu prilejul desfășurării unor
manifestări, evenimente (colocvii, târguri, saloane, lecturi etc.), mai sunt trimise prin poștă unor
instituții de cultură, ori pe adresa altor reviste ale breslei scriitoricești și încă vreo câteva astfel de

Vox Libri, Nr. 2 (51) - 2019 4