Page 7 - vl_51

improvizații. Eu însumi încerc să fac să ajungă la ascultători revistele primite pe adresa emisiunilor pe
care le realizez. Cum anume? După prezentarea lor succintă în cadrul rubricii destinate presei
culturale, gazetele primite sunt expediate poștal pe adresele câștigătorilor unor concursuri cu astfel de
premii. Toate aceste improvizații și eforturi pe care le fac redacțiile, scriitorii înșiși reprezintă ceva, dar
ponderea în difuzarea propriu-zisă e mai mult simbolică decât palpabilă. Și aici e esența problemei.
Pentru că, dacă difuzarea ar funcționa și revistele ar ajunge la chioșcuri, atunci exemplarele vândute ar
fi barometrul exact al interesului pentru o publicație sau alta, dar și pentru revistele de cultură, în
general.
Asupra conținuturilor și formatului acestora iarăși se impune o ochire amănunțită și repetată.
Evident, în această speță a investigării intervine din nou chestiunea gustului, a subiectivității,
a experienței personale de cititor. Deci greu se pot exprima aici concluzii ferme, incontestabile.
Privind retrospectiv și referindu-ne doar la acele aspecte față de care ne putem obiectiva, detectăm
totuși reviste vădit preocupate de înnoirea lor grafică, de percutanța tematică; altele sunt obsesiv
interesate doar de „strălucirea” numelui colaboratorilor (căci, socotesc diriguitorii lor, numele mari
atrag cititorii); unele se străduiesc să nu piardă pulsul actualității literare și îl reflectă admirabil (dar
dacă revista nu ajunge repede la cititor, efortul redacțional se dovedește a fi fost zadarnic); sunt și
destule reviste „adormite” într-un format demult vetust; ori încă prizoniere spiritului de gașcă,
bisericuță literară (din care pricină acolo nu pot publica decât „ai noștri”, scriind bine despre noi și ai
noștri și ignorându-i sau desființându-i pe „ai lor”). Și mai sunt destule alte „năravuri” ce se văd cu
ochiul liber atunci când parcurgi, fie și pe sărite, cuprinsul unor astfel de gazete.
Eforturi pentru a ajunge mai ușor la cititori au făcut mai toate revistele, oferindu-le „la liber”
conținuturile fiecărui număr, prin postarea lor pe internet. E o soluție bună și de viitor. Dar fără
mediatizarea acestor facilități, fără informarea continuă a existenței ca atare a unei reviste, de ea nu vor
ști decât puțini. În mod natural, și mai puțini îi vor deschide paginile, îi vor aprecia conținuturile și deci
se vor îmbogăți literar, cultural, spiritual, parcurgându-i coloanele. Adică vor umple foarte puțin din
jumătatea de menire a unei reviste de cultură.
Cât despre cealaltă jumătate (revista ca spațiu tipografic ce găzduiește, hrănește și
răspândește ideile, opiniile, parte din creațiile literare ale scriitorilor; locul unde pulsează și se
manifestă viața literară de fiecare zi), deși ea e mereu asumată și îndeplinită de scriitori de iure, de
facto e cu atât mai debilă cu cât mai puțin ajunge la cititor conținutul revistei. Adică truda, inspirația,
ideile și opiniile celor care semnează în paginile „foilor” noastre literare. Aceste vehicule „cu reacție”
odinioară, ce se văd nevoite să se miște tot mai lent, fiind ca atare tot mai rar băgate în seamă, admirate
și curtate în vremea din urmă. Spre cinstea lor, cândva au strălucit orbitor, însă acum trăiesc suferința
atroce a unui cvasianonimat pe care nu îl merită nicidecum... Rămâne de gândit, de dezbătut și de
făptuit regenerarea lor cât mai degrabă. Oare să fie cu putință? Noi ne păstrăm și aici optimismul...
Constantin Cristian BLEOTU

Vox Libri, Nr. 2 (51) - 2019 5