Page 8 - vl_51

Profesiune si vocatie

Între salonul literar din Franţa secolului
al XVII-lea şi basmul popular

itlul ales ne îngăduie o trimitere la Franţa secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, epocă
în care femeile nu aveau acces la şcolile sau universităţile regatului, căsătoriile
Taranjate constituiau norma, mortalitatea la naştere era ridicată, iar divorţurile
aproape necunoscute. Şi nu aveau acces la şcoli sau universităţi în situaţia în care învăţământul
parizian devenise faimos încă din secolul al XII-lea, datorită Cartierului Latin, prin celebrele şcoli de
retorică, filosofie şi gramatică din Île de la Cité, de pe colina Sainte-Geneviève, de la Catedrala Notre-
1
Dame ori de la mănăstirea augustiniană Saint-Victor .
Însă, în secolul al XVII-lea, s-a dezvoltat un fenomen social, apărut cu un veac mai
devreme, cel al saloanelor doamnelor din elita pariziană a timpului, saloane pe care specialiştii le
2
consideră precursoarele asociaţiilor de femei din veacurile următoare . Salonul, ca instituție, este adus
în Franţa din Italia renascentistă de Catarina de Medici, care s-a căsătorit, în 1533, cu regele Henric al
II-lea. Tânăra regină avea o ascendență franco-italiană, fiind fiica lui Lorenzo al II-lea de Medici, duce
de Urbino, nepotul papei Leon al X-lea (Giovanni di Lorenzo de Medici) şi a nobilei Madeleine de La
3
Tour d'Auvergne, ruda regelui Francisc al Franţei (1515-1547) . Apariția, respectiv dezvoltarea
salonului ca instituție s-a datorat inclusiv faptului că unele nobile, nemulţumite cu situaţia lor şi a
societăţii, şi-au propus să se întâlnească în propriile case spre a discuta subiectele care le interesau.
Cele din a doua jumătate a secolului al XVII-lea și primul sfert al celui următor au abordat, fără
reţineri, subiecte de artă şi literatură, apoi, cu atenţie şi precauţie – spre a nu cădea în dizgraţia Regelui
Soare –, teme politice, dar şi aspecte sociale: căsătorii, sentimente, independenţă financiară şi
personală, dreptul sau accesul la educaţie.
Deviza saloanelor a fost una inspirată de cuvintele lui Horaţiu: aut delectare aut prodesse
(atât pentru a delecta, cât şi pentru a învăţa: Ars Poetica 333–335). Primul salon nobiliar din Paris a
fost cel de la Hôtel de Rambouillet – cunoscut drept la chambre bleue – nu departe de Palatul Luvru, pe
care amfitrioana, Catherine de Vivonne Savelli, marchiză de Rambouillet (1588–1665), venită din
Italia, ca şi Catarina de Medici, însă născută la Roma, l-a deschis în 1620 şi l-a condus până la moartea
sa. Timp de patru decenii, în al său salon albastru, marchiza a protejat dreptul nobilimii la viaţă
privată [devenind inspiratoarea pentru] două generaţii de nobile, care îşi vor asuma un rol de frunte în
viaţa socială şi intelectuală. În noile coordonate, doamnele din înalta societate şi-au luat sarcina de a
4
educa bărbaţi . Salonul a devenit şcoală pentru tinere, unde şi-au perfecţionat manierele, şi-au însuşit
5
arta conversaţiei şi pe cea a scrisului, au învăţat să fie ele însele .
Tot acum apare, în lumea salonardelor (les salonnières), interesul pentru vechi poveşti,
basme ori legende populare – diferite de legendele nobiliare, care glorificau un personaj ilustru sau o
familie de rang înalt. Fiecare participant/ă a fost invitat/ă să prezinte auditoriului câte un astfel de
subiect, cu precizarea că nu se admitea folosirea vechilor formulări ale poveştilor, basmelor sau

1. Hugo din Saint Victor, Meditaţii spirituale, Univers Enciclopedic, 2005, p. 12.
2. Terri Windling, Les Contes des Fées: The Literary Fairy Tales of France
(https://web.archive.org/web/20140328002739/http://www.endicott-studio.com/rdrm/forconte.html).
3. Madeleine de Scudéry, Selected Letters, Orations, and Rhetorical Dialogues, edited and translated by Jane Donawerth
and Julie Strongson, Chicago, London, The University of Chicago Press, 2004, p. 14.
4. Benedetta Craveri, The Age of Conversation, translated by Teresa Waugh, New York, 2005, p. 27.
5. Ibidem, p. 34-35.

Vox Libri, Nr. 2 (51) - 2019 6