Page 29 - vl_52

Atelier de creație

Cea mai amplă și mai amănunțită analiză a variantelor Mioriței a făcut-o Adrian
Fochi în masiva sa monografie din 1964, aspru criticată încă de la apariție, pentru
orice altceva în afară de metodă, întrucât nu metodologia era principalul defect.
Fochi aplică metoda cantitativ-statistică, respinsă de către Mircea Eliade cu
fermitate. Statisticile, procentele, coeficienții și diagramele nu pot explica conținutul
de idei, de sentimente sau frumusețile poetice și cu atât mai puțin mesajul literar sau
înțelepciunea multimilenară a străbunilor noștri. Fochi se alătură tradiției instaurate
de alți cercetători renumiți, care cenzurează Miorița. Ei vor să eliminăm tocmai cele
mai frumoase versuri din poem, pasaje întregi. Să nu fi știut ei, oare, că imperativul
fundamental al cercetării științifice interzice modificarea textului cercetat?
Demersurile lor – desigur nevinovați chiar dacă s-or fi lăsat manipulați prin vorbe
aruncate în vânt de niște zăpăciți, creatori de opinii – constituie etape din strategia așa
numitei „fereastra Overton”, al cărei scop final este să aruncăm toată Miorița la
gunoi, ca și pe Eminescu și tot ce avem mai valoros de orice fel, și să ne ducem să ne
spânzurăm. Să se spânzure descreierații care orchestrează așa ceva. Rezultatele
cercetării anterioare, oricât ar fi de îndoielnice, sunt totuși valoroase, iar dacă le
cernem bine, putem face pâine sau chiar și colaci de parastas pentru iertarea
sufletelor celor greșiți cu voie sau fără de voie.
Cercetarea anterioară este încoronată cu contribuția științifică a lui Mircea
Eliade la înțelegerea Mioriței, în De la Zalmoxis la Genghis-han. Eliade prezintă mai
pe larg istoricul cercetării anterioare (23 de pagini), decât propriul său aport (5
pagini). Nu rezultă suficient de clar dacă Eliade este sau nu este – eventual când este
și când nu este – de acord cu afirmațiile celor pe care îi citează. La fel de neclar este
dacă el aplică teoriile sale la Miorița, sau aplică Miorița la teoriile sale. Eliade
răstălmăcește și adaptează mesajul literar al străbunilor la propriul său mesaj
personal, pe care ni-l oferă ca și cum ar fi mesajul lăsat de străbuni ca testament. El
prezintă ciobanul ca un introvertit contemplativ, resemnat, pasiv față de „teroarea
istoriei” și afirmă că acesta înfrumusețează tragismul și absurditatea morții sale ca o
nuntă fericită, pentru a suporta moartea mai ușor. În loc de argument, Eliade susține
că așa am făcut noi, românii, întotdeauna și am înfrumusețat tragismul istoriei țării
noastre, ca să suportăm mai ușor „teroarea istoriei”.
Cu prestigiul lui științific incontestabil și de la înălțimea catedrei sale, el pune
ștampila de subiectivism pe cărțile de istorie scrise de către români și trezește
suspiciunea străinilor față de felul cum își prezintă românii propria istorie. Eliade
îmbogățește stilul academic cu stilul epistolar și cu inovația de a se adresa într-o

Vox Libri, Nr. 3 (52) - 2019 27