Page 15 - vl_55-

Aniversari, comemorari, evenimente
,
,

rândurile publicate de mine în anul 2014, pe platforma Google + (acum desființată); sunt gânduri
în care-mi exprim prețuirea pentru poetul, dar și pentru omul Traian Vasilcău.
Deschid cartea... „Un crâng de lirice din Chişinău” freamătă şi-şi varsă parfumul
proaspăt peste mâinile mele: un dar din partea lui Traianus (Traian Vasilcău). Ce dar luminos
acest „Sfeşnic de lumină”! Ce dar de lumină!
Într-o lume în care „Prohodul poeziei a-nceput” (cum spune chiar acest poet), a încerca să
citeşti poezii se vădeşte de prea multe ori a fi o întreprindere riscantă, fiindcă, nu o dată, te simţi
maculat de vulgaritate, bădărănie, ori de-a dreptul obscenitate; de aceea sunt fericită când
întâlnesc poezie adevărată, curată, purtătoare de sens spiritual, aşa cum este şi poezia lui
Traianus.
Poemele din acest volum (unele dintre ele alcătuite din două sau patru versuri, asemenea
unor aforisme presărate între celelalte, ca un „memento”) au simplitate nobilă, imperială şi
gravitate existenţială, pătrunzând de la început în inima cititorului. Simt în ele că, departe de
„lumea dezlănţuită”, purtătoare de sterpe lozinci şi stindarde, a făcătorilor de „poezie”, poetul îşi
caută sinele profund, acela care uneşte fiinţa unui om cu esenţa spirituală a umanităţii. Simt setea
lui neostoită după apa dătătoare de viaţă a izvoarelor primordiale, dragostea pentru graiul
moştenit din laptele mamei: „Atunci cînd mor nemor Cuvîntul/ Şi veşnicesc doar în Cuvînt./ La
ora Înger vine mama,/ Vine măicuţa mea cîntînd.// Şi Domnul însuşi se scoboară/ În noi pe-o
daurită scară.” (***, pag. 9) Ultimele versuri îmi aduc în faţa ochilor imaginea Scării lui Iacob,
pe care îngerii urcă şi coboară.
Aici, Dumnezeu însuşi, coborând în noi, ne învaţă că putem deveni noi înşine îngeri, că,
prin înduhovnicire, ne putem îndumnezei. Sfântul Grigore de Nazians spunea: „Omul este o
creatură care a primit poruncă să devină Dumnezeu.”
Un poet adevărat îşi conduce cititorii spre „munţi în spirit”, spre „mântuit azur” (Ion
Barbu).
Traianus este unul dintre acei poeţi care şi-au găsit menirea: să-şi trăiască viaţa în cel
mai frumos mod, prin purificare, prin spiritualizare, prin arderea sa întru comuniunea cu
semenii: „Mi-a-mbrăţişat tot trupul lumînarea,/ Mă leagănă în braţele-i şi zic:/ «Din tronul
suferinţei nu abdic.»// Îmi dă săruturi, cît nu vede zarea,/ Da-n zori se duce, suspinînd din greu,/
În gazda ochilor lui Dumnezeu.” („Cicatrici de iubire”, pag. 7)
Poezia lui Traianus se spune pe sine însăşi firesc, ritualic, ritmând şi rimând în dulcea limbă
românească, arătând astfel, încă o dată, că sufletul nostru este armonios, muzical. Ea cântă când
domol, când dezlănţuit, descântându-ne sufletele, inimile şi minţile amorţite, ne leagănă precum
leagănul copilăriei, ne alină dorul de mamă, ne farmecă cu glasul doinei: „Doamne, mult ce mi-i
păcatul/ Că mi-s frate cu oftatul/ Şi-al meu suflet – rai de pîine – / Numai cîntul de-l rămîne,/
Cîntecul de azi şi mîine!” În ea bat „valurile, vînturile” sentinţelor eminesciene: „ Tot crezînd că
am de toate/ Am ajuns că n-am nici moarte.” („Psalm”, pag. 12) În ea răsună şi blestemul şi
glasul profetului, într-o vreme când poporul a devenit „negânditoare plebe,/ care-a iubit o clipă
şi-a uitat/ Un trib civilizat, modernizat,/ în care dorul desfrînării fierbe.” Când: „Se face a infern
în ţara asta/ Şi-a lepădare de Christos sub cer.”
Prea adeseori ni se pare azi că „lumea toată/ e ca un apus strivit sub roată...”. Traianus –
„sfeşnic în rugăciune”, purtător de lumină, a devenit el însuşi lumină jertfitoare, aducătoare,
totuşi, de speranţă. Să-l citim, să-l iubim şi să-l cinstim cum se cuvine!

Vox Libri, Nr. 2 (55) - 2020 13