Page 93 - VoxLibri

Cum vorbim? Cum scriem?

fiind vorba de două noţiuni distincte, una care califică, iar alta care defineşte obiectul calificat,
elementele lexicale se scriu despărţit, cu blanc.
De reţinut: se scrie rămas-bun şi bun-rămas formulele de salut cu sensul la revedere; adio;
rămâi eu bine şi bun rămas pentru a exprima că un bun are calitatea de a fi rămas undeva,
departe faţă de posesorul de drept şi considerat de acesta de nerecuperat sau că un bun (valoare,
obiect) este rătăcit, uitat, pierdut (pentru totdeauna).
Sensul exprimat de cuvântul bun în construcţii de acest fel este relevat cu claritate în textul
următor:
„[...] au purces către [...] spre a se convinge că lucrurile stau într-adevăr aşa şi ceva rămas
undeva e bun rămas, (pierdut) pentru totdeauna.” („Ceauşescul”, 1991, anul I, nr. 14, august,
p. 7)
Să analizăm, în textul ce urmează, şirul de cuvinte scris cu litere obişnuite:
„[...] veniră să-şi ia un cald rămas bun de la responsabilul cazanului.” („Urzica”, Perpetuum
comic, 1986, p. 59)
Dacă am considera vocabulele cald, rămas şi bun ca fiind independente din punct de vedere
semantic şi gramatical, aşa cum procedează autorul formulării spicuite, scriindu-le cu blanc
(pauză albă), am realiza o exprimare respinsă de realitatea lingvistică românească, deoarece am
avea pentru un singur substantiv două adjective determinante simultan la acelaşi nivel de
calificare semantică, ceea ce ar produce pleonasmul (compară cu frumoasă casă arătoasă).
În realitate, când vorbitorii limbii române rostesc secvenţa lingvistică rămas-bun au în
minte sensul întregului acestei formaţii, acela de despărţire sau de adio, iar nu înţelesul fiecărui
element în parte. Iată de ce putem spune cald rămas-bun (fără ca formularea să fie pleonastică)
sau contradictorie: cald adio, cald la revedere.

*

După cum se poate lesne observa, cuvântul bună-credinţă este format din adjectivul bună şi
substantivul credinţă, care nu mai exprimă sensurile lor obişnuite, luate separat în diferite
construcţii sintactice, ci un sens nou: onestitate, sinceritate, convingere intimă a cuiva că ceea
ce face este bine; corectitudine, loialitate, cinste.
Pentru a reda aceste sensuri compusul trebuie scris cu cratimă între cele două componente,
liniuţa de unire (în cazul acesta), subliniind faptul că acestea nu mai sunt din punct de vedere
semantic şi gramatical independente.
Secvenţa lingvistică omofonă bună credinţă este înţeleasă drept credinţă bună, adevărată,
religie corectă, crez bun, întrucât în scrierile teologice se specifică:
„Dintre toate însă numai Biserica ortodoxă de răsărit este adevărata Biserică creştină, pentru
că ea singură a păstrat neschimbate învăţătura şi rânduielile date de Mântuitorul Hristos pe
care le-au propovăduit sfinţii apostoli, pe când celelalte biserici s-au abătut de la ele şi le-au
schimbat.” (Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Catehismul creştin ortodox, Editura „Credinţa
Noastră”, Bucureşti, 2011, p. 37)
În limbajul bisericesc şi al practicanţilor religiei creştine ortodoxe este utilizat omofonul cu
sensurile proprii arătate anterior: „[...] creştinul ortodox [...] să nu se lase cumva ademenit de
amăgirile celor de altă credinţă şi să caute să aducă şi pe alţii la buna credinţă, adevărata
credinţă, cum aduce păstorul în staul oile rătăcite.”(Ibidem)

Vox Libri, Nr. 3 (56) - 2020 91