Page 90 - VoxLibri

Cum vorbim? Cum scriem?

Adverbul mult ar fi trebuit să fie despărţit prin blanc de adjectivul căruia îi este antepus.
Acestor observaţii de natură ortografică li se adaugă una de natură semantică, şi anume aceea că
atât mult cât şi prea, exprimând acelaşi sens superlativ, alăturarea lor, punerea lor în relaţie
sintactică directă este o repetare inutilă a sensului.
Pentru a evita pleonasmul trebuie eliminat unul din cele două elemente lexicale.
*Mult-prea-cuminte(a) şi *multpreaomenesc sunt secvenţe lingvistice artificiale şi
intralexical pleonastice.
După cum se poate observa, dificultăţile ortografierii secvenţelor lingvistice de genul: mult
căutat, mult încercat, mult lăudat etc. sunt uşor de trecut, cu condiţia, evident, de a cunoaşte
regulile amintite mai sus. Se constată tendinţa de opacizare a independenţei lexicale, pe care o
are în mod frecvent adverbul mult, situaţii în care scrierea cu cratimă – mult-apreciatul; mult-
aşteptata... – pare că anticipează formarea unui compus, dar nu există o justificare semantică şi
gramaticală.
*
Se ştie că folosirea alăturată, în relaţie sintactică directă, a două secvenţe lingvistice care
redau acelaşi sens produc pleonasmul, cea de-a doua în şirul vorbirii repetând inutil sensul celei
anterioare.
De pildă:
„De data aceasta am fost surprins cum arăta.
Altădată demult Olga mi s-a părut cea mai frumoasă dintre elevele liceului.” („Almanah
estival”, 1984, p. 71)
Adverbele altădată şi demult sunt sinonime cu referinţă la un timp trecut. Demult repetă
inutil sensul odinioară redat de adverbul altădată. Autorul trebuia să coreleze scrierea sensului
adverbial din a doua propoziţie, cu cel al locuţiunii adverbiale de data aceasta, din fraza
anterioară, subliniind astfel că este vorba de o altă dată din trecut / demult): în / cu altă ocazie
(împrejurare), demult (altădată), – cu obligativitatea interpunerii virgulei pentru oglindirea
înşiruirii a două complemente de timp cu semantism diferit.
*
Greşeala aflată în discuţie apare în textul următor şi din cauza ignorării logicii de exprimare
orală reprodusă în scris:
„Ieri-noapte şi astă-noapte
Mă strigă [...]
Mândra mea.” (Jarnik–Bârseanu, Doine şi strigături din Ardeal, Editura Minerva, Bucureşti,
1978, p. 152)
Grafia astă-noapte (adv.) este codificată în DOOM cu sensul noaptea trecută. Mai uşor
2
analizabil, adverbul ieri-noapte este înţeles ca în noaptea premergătoare celei de astăzi (DEXI,
2007, p. 881)
Prin urmare, secvenţa lingvistică astă-noapte repetă inutil ceea ce exprimă secvenţa plasată
anterior – Ieri-noapte. Dacă analizăm sensul verbal mă strigă, încadrându-l la modul indicativ,
fie timpul prezent, fie perfectul simplu (în lipsa unei distincţii de accent trebuie să se ia în
considerare ambele situaţii) rezultă faptul că autorul popular a vrut să sublinieze continuitatea
prin repetabilitate a atitudinii, a acţiunii verbale, puse pe seama iubitei; şi în noaptea trecută,
ieri-noapte şi în noaptea prezentă, astă noapte, dar nu respectă ortografia ultimului înţeles.

Vox Libri, Nr. 3 (56) - 2020 88