Page 92 - VoxLibri

Cum vorbim? Cum scriem?

„[...] îmi spui că mă placi şi eu ştiu că sunt un «exemplar» cu care sexul frumos nu poate decât să
se mândrească. Deci ai un gust rafinat.” (Irina Fieroiu, Claudia, Editura Albatros, Bucureşti,
1988, p. 31)
Inversând ordinea obişnuită în limba română (s.n. + adj.) se putea spune: bun gust, prost
gust... în formulări de genul: Bun gust are mâncarea aceasta...
La figurat, gust înseamnă capacitatea de a înţelege şi de a aprecia frumosul. Când această
capacitate este foarte dezvoltată putem spune: gust rafinat, gust desăvârşit... construcţii
sintactice în care se recunoaşte cu uşurinţă prezenţa a două cuvinte.
Când se vrea concretizarea înţelesului de gust rafinat, gust desăvârşit, adică simţ estetic
rafinat, simţ estetic desăvârşit se poate folosi şi compusul: bun-gust, substantiv neutru, cu o
formă doar de singular, bunul-gust (s. articulat), bunului-gust (g. d. articulat).
Texte, de felul celor care urmează, sunt greşite şi din punct de vedere grafic, dar şi din cel al
exprimării:
„Un film pretenţios – Becket – cu ţinută, de bun gust desăvârşit [...].” („Cinema”, 1987,
octombrie, p. 21)
Bun-gust este echivalent semantic cu gust estetic desăvârşit.
Operă de artă fiind, producţia cinematografică Becket nu se adresează simţului organic de
percepere a proprietăţilor chimice ale unor substanţe, nu produce senzaţii asupra mucoasei
bucale şi a limbii, ci priveşte capacitatea de a percepe şi de a aprecia frumosul. Acest aspect
psihic, nu somatic, este redat de substantivul neutru bun-gust, compus în care elementele
lexicale şi-au pierdut sensul şi valoarea gramaticală originare, împreună însemnând simţ estetic
rafinat, desăvârşit.
Prin urmare, în contextul dat, adjectivul „desăvârşit” repetă inutil sensul din definiţia
semantică a compusului, producând pleonasmul.
Neînţelegerea diferenţei omofonice bun gust (bun, adj.+ gust, s.n.) – bun-gust (simţ estetic
desăvârşit, s.n.) se soldează cu o greşeală de scriere: substituirea lui bun-gust cu bun gust, şi
una de exprimare „bun gust desăvârşit” – pleonasm. Formularea ar trebui refăcută: un film
pretenţios – Becket – [...], de bun-gust (care denotă un simţ estetic dezvoltat); un film pretenţios
– Becket –, realizat cu gust (simţ estetic); un film pretenţios – Becket – [...] care dovedeşte un
gust desăvârşit (o capacitate desăvârşită de a înţelege şi a aprecia frumosul); un film pretenţios
– Becket – care oglindeşte bunul-gust (simţul estetic rafinat) al realizatorilor.

*
Ca formulă de salut adresată de o persoană care pleacă celei sau celor care rămân este
folosită şi secvenţa lingvistică bun-rămas. Este adevărat că rămas-bun a cunoscut o frecvenţă
cu mult mai mare încât s-a impus, şi astăzi este utilizat de majoritatea vorbitorilor limbii române.
Când însă folosim în accepţiunea arătată segmentul lexical bun-rămas, în mod obligatoriu,
trebuie să-l ortografiem astfel, întrucât el are comportamentul gramatical şi semantic al unui
cuvânt compus, sudat parţial.
Scriem separat două cuvinte atunci când ne referim la un obiect pierdut sau de nerecuperat:
bun rămas, la fel ca sintagma construită similar, (a rămâne) bun plătit (ceva), adică „atunci
când nu se mai poate reveni asupra unei plăţi, considerate de una dintre părţi ca insuficientă sau
greşit calculată.
De asemenea, despre un obiect moştenit se spune că este un bun rămas de la cineva, deci

Vox Libri, Nr. 3 (56) - 2020 90