Page 7 - VoxLibri_72_2024

Dialogul ideilor

Următoarea e marcată „n.a.”, apare la sfârșitul versului patru și, pentru a-i aprecia
utilitatea, catrenul se cuvine a fi citat integral: „Precum o santinelă, pe dealul depărtat /
Domnește mănăstirea; și zidu-i cel înalt / Se-ntinde împrejuru-i, pustiu și învechit, / de iedera
bătrână, de mușchi acoperit./” Grigore Alexandrescu a socotit necesar să ofere cititorului său o
lămurire cu privire la acest zid. Iat-o: „Pe când scriam aceste versuri, reînnoirea monumentelor
nu începuse încă (n.a.).” Cea de-a treia notă e tot a poetului, fiind socotită și ea lămuritoare a
versului șapte: „Acolo au odihna, locaș adânc, tăcut, / Eroi ce mai-nainte mult zgomot au făcut. /
Un cap îi prezidează...”. Și e formulată astfel: „Capul lui Mihai Viteazul (n.a.)”.
Pe parcursul poemului mai întâlnim încă patru astfel de note, fie ale poetului, fie ale
îngrijitorului ediției. La una dintre ele, I. Fischer adaugă îndată după nota poetului propria sa
informație lămuritoare. Dar să cităm versurile cu pricina pentru a judeca oportunitatea notelor
de subsol oferite de poet în anul de grație 1847 și de îngrijitor în anul 1967: „Dar pentru ce orașul
atât de strălucit / Acum între orașe e cel mai umilit? / Ce voie preaînaltă, ce lege porunci /
Căderea deopotrivă cu înălțarea-a fi? / E o fatală soartă? sau pe acest pământ / Lăsă urmele sale
blestemul unui sfânt?”. Iată-le”: „Sfântul Nifon, care se zice că a blestemat pe Radu IV (n.a.)”.
Iar I. Fischer completează imediat cu nota sa de îngrijitor: „Aluzie la conflictul dintre Nifon, fost
patriarh al Constantinopolului, și Radu cel Mare, domnul Munteniei (1494-1507). Nifon se
retrage la muntele Atos (unde va muri în 1508); la plecarea din Târgoviște îl afurisește pe
domnitor.”
După parcurgerea acestui poem reunind șaptezeci și două de versuri, impresia mea de
lectură făcută în anul de grație 2024 este că notele mi-au folosit și nu mi-au poticnit nicidecum
parcurgerea lui. Mă întreb însă dacă cititorul foarte tânăr mai știe azi ce sunt „iesmele”,
pomenite de autor în două rânduri, și ce e cu „Coloana ce odată din țara de exil / Pe calea
mântuirei ducea pe Istrail!” E-adevărat, astăzi există tot felul de dicționare și enciclopedii pe
internet, tânărul putând afla informația aproape instantaneu. Dar tocmai acesta este rostul
notelor pe marginea unor scrieri: să ne faciliteze hic et nunc chiar nouă, cititorilor, cât mai
degrabă posibil înțelegerea textului și să umple golul de informație presupus, în vederea unei
receptări plenare și a trăirii unei emoții neștirbite.
Am ales pentru exemplificare un traseu relativ facil pentru cititor: cel al lecturii poetice
însoțite îndeobște de puține, dar necesare, note explicative. Dacă versurile sunt semnate însă de
un poet aparținând Antichității (de pildă, Horațiu), notele în mod firesc ar fi abundat (fiind
prezente deopotrivă cele ale autorului, ale traducătorului, poate și ale redactorului de carte).
De „poticnelile” pe care le aduce în mod firesc parcurgerea fidelă a acestor note nu
putem scăpa decât la o relectură, care nu va mai semăna cu prima întrucât chiar acele note ne-au
limpezit și îmbogățit lectura. Ele ne vor media în plus și un spor de trăire, de simțire. După cum,
în totală opoziție, adică cu desăvârșire lipsite de note se vor înfățișa cititorului de azi versurile
semnate de regretatul Alexandru Mușina. De ce? Fiindcă în cazul lor nu avem deloc nevoie de
ajutor. Înțelegem și simțim instantaneu.
Celelalte trasee ce se originează în scrieri cu conținut filosofic, teologic, științific sau tot
beletristic (dar nu poetic) oferă mereu alte și alte experiențe de lectură combinată, adică text
original plus note aferente. Impresia, reacția cititorului e de fiecare dată una cu totul personală.
Că unii editori aproape își somează azi traducătorii, scriitorii, îngrijitorii de ediții să se
prezinte cu texte „bune de tipar” adnotate cu totul sumar; sau că, dimpotrivă, aceștia se prezintă

Vox Libri, Nr. 3 (72) - 2024 5