Page 90 - Vox Libri Nr.73/2024
P. 90
putrezește sau a murit demult. (...) Le-am tăiat pădurile, le-am golit minele de sare, de aur și de tot ce
are mai bun pământul acesta.” (Eugen Barbu, Princepele, Editura Minerva, București, 1977, pp.
53-55)
Nu lipsește nici tehnica șantajului și a manipulării, aceleași de când lumea și pământul, atât
de bine perpetuată peste ani:
„Frica le este nevasta de fiecare noapte. Când se scoală dimineața, se miră că nu i-au târât
cine știe unde și-mi mulțumesc că le-am mai dat un soare cu grație. Pe care nu am putut să-l cumpăr,
l-am dat morții. Am grijă să trimit prin oamenii mei zvonuri, îi turbur, îi înfricoșez, îi știu, le cunosc
toate faptele, toți frații, ibovnicele și mamele. Oamenii mei îi pândesc și când se duc, să mă ierți,
afară!În timp ce par cu frica lui Dumnezeu, îi defăimez, le trimit ibovnici nevestelor ca să-i am la
mână. (…) Pe tâlharul care fură pentru mine îl fericesc, pe tâlharul care fură pentru altul îl
nenorocesc.”
„Blasfemiile, orgiile, perversitățile sexuale aberante, decăderea de neînchipuit a conduitei
umane, cruzimile și morțile violente sunt dincolo de falsa senzației de normalitate, pe care o trăiesc
regimurile totalitare, nu există lupta între bine și rău, există lupta răului împotriva altui rău” spunea
Marin Sorescu referindu-se la acest roman.
Raportat la întreaga sa operă, Eugen Barbu rămâne așa cum s-a mai afirmat monstrum
eruditionem, în acest sens stau mărturie cele șapte volume din Caietele Princepelui, un
impresionant corpus de informații pe care scriitorul le-a cules, le-a studiat și le-a folosit în
Princepele și în Săptămâna nebunilor, ambele fiind romane cu cheie. Aceste volume sunt o
veritabilă enciclopedie care nu lasă nimic pe dinafară, de la filozofia din toate epocile, la ezoterism,
științe oculte, cultură medievală, literatură modernă, arte plastice, muzică. Lectura acestor Caiete
devine un ghid necesar în înțelegerea romanelor istorice ale acestui scriitor puternic contestat, dar
incomplet și superficial înțeles.
Proza lui Eugen Barbu ar trebui citită sine ira et studio, așa cum se afirmă într-un recent
articol din Dilema veche scris în anul în care s-au împlinit 100 de ani de la nașterea scriitorului: „În
afara câtorva ciraci, strânși în jurul revistei România Mare și al partidului cu același nume, cine să
mai stea să judece calm asupra faptului că Eugen Barbu nu fusese mereu personajul nefrecventabil
din ultimii ani ai comunismului și că, în pofida tuturor păcatelor care i se imputau, era totuși autorul
unor cărți bune și foarte bune, inconturnabile dacă vrem să înțelegem fenomenul literaturii române
sub comunism?” (Bogdan Crețu, „Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”, în „Dilema
veche”, 22 februarie – 28 februarie 2024)
La sfârșitul lecturii romanului Princepele s-ar cuveni parcă amintită precizarea care
deschide unele romane și filme potrivit căreia orice asemănare cu persoane sau întâmplări din viața
reală este absolut întâmplătoare. În cazul acestui roman, asemănarea nu este nici pe departe
întâmplătoare…
Vox Libri, Nr. 4 (73) - 2024 88