Page 8 - 1909-23

524 LUCEAFĂRUL Nrul 25, 1909.

aproape de plecare, pe mătuşa Natalia: Unde de părinţii noştri pentru vieaţa mai largă,
au pierit visurile ei? Şi câţi ani în şir l-a mai bogată din oraşele mari. Câteva zile
aşteptat ea, pe iubitul ei? m’am simţit străină, înfiorată de pustiul odăilor
pline de păianjeniş, de întinderea nesfârşită
III. a mărăcinilor peste curte, peste pajiştea de
Şedeam toate trele pe canapeaua mare din altădată din faţa aleei de nuci, despre care
salon. Ea la mijloc, Lili îi ţinea o mână, eu ne povestise bunica minuni de frumseţe,
îi cuprinsesem braţul întreg şi-l strângeam ca despre un rai pe pământ. Ţăranii ne pri-
la piept cu nerăbdare: viau pieziş de sub sprâncenele lor aspre ca
— Spune, tuşă drăgă, spune... Povesteşte-ne şi mărăcinii, şi servitorii, întunecaţi şi ei, nu
vieaţa ta. Trebuie să fie foarte frumoasă... arătau nici o bucurie de venirea noastră. Se
mişcau a lene şi se uitau lung la noi după
fiecare ordin. Apoi cu încetul am scuturat
păianjenii şi am deschis pe rând ferestrele
acestea mari, ruginite în ţâţâni. Par’că de­
odată s’au trezit duhurile bune, amorţite prin
colţuri întunecate, şi vesele ne râdeau acum
din fiecare odaie spoită cu alb. Tata, obosit
de vieaţa din capitală, ar fi voit să rămână
aci câţiva ani. Şi eu am prins mare dragoste
de vieaţa asta, aci la obârşie, de unde por­
neşte ca izvorul, limpede şi mică, lină şi
mângăioasă, în acelaş vad curat, cu susurul
domol ca şi cântarea de leagăn. Şi din ce
mă gândeam cu mai multă înstrăinare la
vieaţa oraşelor mari ca şi râurile mari, cu
ape tulburi, cu adâncimi nevăzute şi pri­
mejdii nebănuite...
îmi plăcea să stau de vorbă cu fetele din
sat, nu la horă, ci seara când se întorceau,
cu sapa de umăr, colo sub pomii din livadă.
Aci erau mai sincere, mai deschise Ia vorbă
decât la horă, unde găteala le face fudule şi
preocupate. Am prins adeseori din ochii lor
Mauzoleul Mitropolitului Şaguna, în Răşinar. frumoşi, scânteietori de vieaţă, taine grele,
şi din vorbe pe jumătate grăite am înţeles
Din ochii ei senini năvăli o flacără ciudată. tragedii zguduitoare. Dar cât de uşor poartă
— Frumoasă? Nu, dragă, e urîtă, prea tristă ele aceste poveri de taine şi dureri! Câtă
povestea vieţii mele... sănătate în morala lor sfântă, croită după
Rămase o clipă uluită de puterea aminti­ legi bine hotărîte şi aspru păzite! Abia după
rilor copleşitoare, par’că ar fi vrut să ne roage: zece ani, trăiţi între aceşti copii ai naturei,
de ce le treziţi din morminte? Apoi îşi ridică am înţeles. îmi erau dragi copiii mici, când
frumosul cap. îi vedeam în poarta caselor, prin ulicioare,
— Şi totuş v’o spun. Poate să găsiţi aici desculţi, în cămăşuţele pline de praf şi noroi,
o povaţă, voi, fete tinere, cari aşa de uşor cu pieptul desfăcut şi părul bălai în cârlioanţe
vă daţi inima. încurcate. Ce n’aş fi dat să-i pot luă în braţe,
Noi aşteptam cu respiraţia oprită. să-i spăl, să-i piepten, şi din prisosul pânze­
— împlinisem în vgra aceea optsprezece turilor mele să le cos cămăşuţe. Dar numai
ani şi veneam, ca şi voi acum, pentru întâia aşa vag îmi treceau prin minte aceste por­
oară aci, la moşioara asta uitată, părăsită niri. N’aşi fi îndrăznit să înfrunt privirile în-