Page 64 - vl_46

ales că, încă buimac de somn, găseşte pe birou un plic cu inelul dăruit cândva iubitei. Pavel Floca,
din povestirea cu acelaşi titlu, tată a trei copii, povesteşte cum a paralizat şi ai lui nu-l mai primesc
acasă. Doarme sub un cireş. A venit în oraşul de baştină pentru a obţine un ajutor social şi sfârşeşte
într-un azil de singuratici. În schimb Gheorghe din Bocancii pădurarului este în costumul său de
pădurar, după aprecierile vecinilor „mult mai important” decât profesorul Uscar care preda filozofia
şi socialismul. Există şi în acest text o mică dramă. Conflictul se rezolvă prin înţelegerea secretă dintre
părinţi. Naratorul, retrăind anii copilăriei, precizează la sfârşitul povestirii: „În noaptea aceea am
visat că pruncul Iisus a coborât asupra mea din icoana de deasupra mea…şi spunea: Nu este nimic în
lume care să nu poată fi iertat. Numai necredinţa nu se iartă” (51), temă reluată în Noaptea în care
m-am născut din nou. Este povestea din tinereţe a colonelului Beni, preocupat să desluşească tainele
cereşti. Revelaţia se desăvârşeşte în sfânta Noapte de Ajun, pe un drum pustiu, împărăţia lupilor, spre
inima munţilor, în autobuzul militar de serviciu. La capătul unui pod ce trecea peste Cerna, zăresc
silueta cenuşie a unei femei. Şoferul opreşte maşina şi din gerul cumplit de afară femeia urcă
mulţumind pentru bunăvoinţă. Tunetele şi fulgerele comandantului, căpitanul Parapet, îngrozesc
întregul grup. „Cine ţi-a ordonat, mă, să opreşti?…Dă-te jos!” În ciuda insistenţelor pline de omenie
ale subalternilor, Parapet rămâne neînduplecat. „Bine, mamă, cobor. Mi-o purta Dumnezeu de grijă.
Fiţi binecuvântaţi!”. Peste nu mult timp, maşina alunecă în prăpastie. „Murim! a strigat şoferul.
„Doamne, ştiu că ne vei păzi, îngână tânărul ofiţer, şi o pace din altă dimensiune mi-a cuprins sufletul.
Când, în sfârşit, am reuşit să ies, am văzut lumina bizară a farurilor autobuzului prăbuşit urcând spre
cer, locul în care în acea noapte o veste cerească se pregătea să amintească lumii că în Betleem s-a
născut Mântuitorul”.
Întâmplările relatate sintetizează astfel istoria unei epoci. Amănuntele sunt relevante pentru
schimbările în industria locală, urmările a ceea ce s-a numit procesul de colectivizare a agriculturii.
Romulus Groza, rudă a ministrului Petru Groza, retrăieşte drama colectivizării. Din cireada de vite de
altădată nu-i mai lăsaseră decât o vacă ciută şi o iapă bătrână. (De amintit povestea calului Tulipan din
volumul Oraşul scufundat, armăsarul alb îndrăgit de toată lumea. A ajuns în proprietatea cooperativei
agricole, ceapeul, nu a scăpat de cea mai cruntă umilinţă: a fost castrat. Măgarul Bela din Calea
regală, tot mândria stăpânilor, urca singur în munte cu alimente pentru ciobani şi se întorcea la moşie
în spate cu doniţele cu brânză). „Pe atunci, mărturiseşte naratorul, ascultând poveştile bătrânului
Groza, nu pricepeam nimic din trai, tristeţea momentului şi nici din amărăciunea din sufletul
bătrânului” (p. 63).
Rusalin, un bătrân înalt şi uscăţiv, deplin implicat în rosturile comunităţii, proprietar de
invidiată grădină la marginea Streiului, povesteşte cu plăcere istoria Combinatului Siderurgic, numit
de localnici Uzina de Fier, proprietatea fraţilor Edgar şi Max Auschnitt. „Avea în jur de 4.900 de
muncitori şi o cifră de afaceri de peste un milion de lei de aur, cea mai mare cifră de afaceri a unei
societăţi de afaceri din România”. Sau distrugerile provocate de inundaţiile din 1970, când Streiul se
transformase într-un fluviu distrugător: „Cât vedeai cu ochii era numai apă. Atunci când se părea că
nici o forţă terestră nu mai poate face nimic …. Podul s-a rotit încet către axa râului şi a început să
plutească, părând o lungă corabie, cu pânzele coborâte. Un fulger a brăzdat cerul cenuşiu de la apus şi
până la răsărit şi după câteva momente stropii mari de ploaie s-au izbit de pământ. Negura a învăluit
podul plutitor şi deodată s-a întunecat atât de tare încât nu se mai vedea la doi paşi înaintea noastră”
(p.92).
Dumnezeul în paharul cu votcă, ce dă titlul volumului, demonstrează că obişnuinţele
nefireşti, plăcerile cu momentele fericite duc la opusul lor dacă nu ştii să să te opreşti la vreme. „Nu
ştiu exact care este prima mintire cu tata, însă nu-l pot vedea decât cu ţigara Mărăşeşti în colţul gurii şi
Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018 62