Page 65 - vl_46

cu paharul de băutură în faţă. Mă ducea cu el încă de când eram mic pe la toate sindrofiile. Mă urca pe
bicicleta Carpaţi de culoare albastră, încălecam scaunul de lemn în formă de inimă special construit
pentru mine şi plecam pe la prietenii săi”(p. 54). În ziua în care a împlinit cincizeci şi şase de ani, pe
patul se suferinţă, a refuzat să se spovedească. Îl roagă pe un prieten să-i cumpre o sticlă de votcă.
„Când a văzut sticla, a cerut să-i toarne un păhărel, însă nu s-a atins de el. Îl privea doar fascinat ca şi
când ar fi vorbit un dumnezeu necunoscut, un duh care domnea în împărăţia de cristal a băuturii.” Va
pleca în lumea de apoi în decembrie 1989, în vremea manifestaţiilor de la Timişoara.
Ajuns la maturitate, naratorul revine mereu în vremea în care a început să înţeleagă câte
ceva despre lumea din jurul său. „Curios lucru, îmi spuneam, cum pot să se înşire amintirile unele
după altele ca nişte mărgele pe sfoară, dacă reuşeşti să le aduni şi să le aşterni pe hârtie, pagină cu
pagină de viaţă, mai mult ca sigur că ai scrie cea mai lungă carte din lume. O carte care există doar în
mintea celui care a trăit-o şi care, după ultima suflare, autorul dispare ca un material din memoria
unui computer la apăsarea unei taste” (p. 31).
În Viaţa la Oarba absolventul, cu diploma de bacalaureat, devine, după obiceiul locului,
muncitor la Combinatul Siderurgic, repartizat la secţia Turnătorie de radiatoare. Lucrează de la orele
6 la 14, un program infernal. Un maistru principal, Pascu, care tăia şi spânzura în acel loc, îl pedepseşte
mereu spunând: „- O să scot om din tine. Din ziua aceea a hotărât să devină un răzvrătit. Înţelege că tot
ce învăţase în şcoală despre omul nou era doar o găselniţă.
Învaţă astfel foarte repede şi bine „jocul dublării sinelui”. Este stăpânit de gândul de a se
pregăti pentru facultate. Mărturiseşte că, după vizita lui Ceauşescu în uzină, nu mai credea orbeşte în
sublimul epocii de aur, adulată de scandările asistenţei numeroase „Ceauşescu şi poporul”.
Asistăm astfel, prin lectură, la închegarea unui bildungsroman. Fiecare pagină adaugă ceva la
viaţa naratorului, i se întregeşte cursul vieţii de om al locului, cu greutăţi, dar şi bucurii, prin
prezentarea mediilor pe care le parcurge şi a experienţei pe care o acumulează.
Afirmându-se în lumea avocăţească, acum un important om al locului, comentează
dezamăgit prefacerile capitalismului autohton. „În drum spre primăria din Oraşul Vechi priveam cu
atenţie din partea dreaptă a şoselei şi în acelaşi timp mă încerca o senzaţie ciudată: mi se părea că după
norii de ceaţă se ascunde stafia metalică a defunctului combinat siderurgic.
Desigur că nu era decât o amăgire. La fel cum trupul unui mort e îngropat în lutul din care a
fost creat şi uzina cu oamenii şi evenimentele care au existat cândva au fost înmormântate în
amintire. Pentru că în mormânt nu domneşte decât întunericul” (p. 99-100).
Scriitorul Radu Ciobanu, în prezentarea pe coperta a patra a cărţii, precizează: „În mod cert,
în prozele scurte ale lui Ioan Barb se poate distinge totodată procesul lent şi tonic de configurare a
unui nou romancier”.
Radu IGNA

Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018 63