Page 69 - vl_46

Ajunşi la destinaţie, toţi sunt aduşi grămadă şi de acolo locuitorii îşi aleg după preferinţe
copiii pe care să-i cazeze. Ada şi Jamie nu sunt doriţi şi nici aleşi de nimeni. Sunt murdari,
nepieptănaţi, ea e handicapată şi par să nu fie în toate minţile pentru că nu înţeleg tot ceea ce aud. De
unde să ştii cuvinte dacă n-ai fost învăţat? Dacă nu s-a vorbit cu tine? Ce poţi să faci? Doamna care se
ocupă cu repartizarea evacuaţilor nu se lasă şi o forţează pe Susan Smith, una dintre locuitoarele
satului, să îi primească la ea. Aceasta e o femeie singură, suferindă de pe urma morţii prietenei sale, ce
declară că nu şi-a dorit copii niciodată şi că nu ştie să se îngrijească de ei. Să fie o nouă încercare pentru
Ada? Să fie o nouă respingere? Nu îndrăzneşte să se apropie de femeia care încearcă să le ofere tot
confortul, chiar dacă nu i-a ales, chiar dacă a fost obligată să-i primească. Războiul le oferă o nouă
casă, o nouă lume şi viaţă. Sunt raţionalizări de hrană, dar adevărul e că tot mai bine ajung să mănânce
în străini decât vreodată acasă la mama lor. Cartea reuşeşte în cuvinte simple să prezinte nişte
probleme grave, să deschidă uşi şi să schimbe lumi, pentru că războiul care se desfăşoară la scară
mondială pentru Ada înseamnă şi un război cu mama ei, cu sine, cu problemele pe care le înfruntă
curajos şi undeva există speranţa unei victorii, o libertate ce trebuie câştigată. Eu vă recomand această
carte dedicată tinerilor de 12-14 ani, dar care poate fi citită cu mare plăcere şi interes la orice vârstă,
fiind cu atât mai profund înţeleasă. Eu am citit-o într-o singură zi şi am fost nerăbdătoare să văd finalul,
pe care nu vreau să vi-l deconspir.
Am citit şi am şi scris despre cărţi în care felul inocent al copiilor de-a privi lucrurile şi
sentimentele trăite de aceştia ne-au prezentat într-un alt fel o lume sau moment istoric despre care am
învăţat sau am privit în documentare şi filme. Am văzut cum era percepută societatea americană şi
problemele rasiale prin ochii copilului în Să ucizi o pasăre cântătoare, iar despre genocidul din
Cambodgia în vremea khmerilor roşii am citit în Întâi l-au omorât pe tata. Dacă mă gândesc la cărţile a
căror acţiune se petrece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sunt multe cele care m-au
întristat, care mi-au rămas la suflet, mi-au plăcut sau m-au antrenat în tot felul de acţiuni. Sunt câteva
care ating suflete şi aici pot să dau câteva exemple care îmi vin acum în minte: Jurnalul Annei Frank,
Băiatul cu pijamale în dungi, Hoțul de cărți, toate acestea fiind în marea lor majoritate şi ecranizate.
Fiecare dintre ele te face să vezi cu alţi ochi războiul, să înţelegi ce
greu e să ai o copilărie în asemenea vremuri. Această carte oferă o
altă perspectivă, salvarea unei vieţi chinuite se datorează tocmai
războiului. Scriitoarea americană Kimberly Brubaker Bradley s-a
născut în Fort Wayne, Indiana, în 1967. Ea însăşi se declară o mare
iubitoare de lectură, din câte spune pe blogul său, ea era genul de
copil care prefera să îşi petreacă pauzele povestind cu bibliotecara
şcolii (eu întotdeauna am îndrăgit acest gen de copii). Nu s-a
gândit niciodată să devină scriitoare, pasiunea ei fiind chimia, şi a
intrat la facultate la medicină, la care a renunţat la doar 6
săptămâni de la începerea cursurilor. Primul ei roman s-a „născut”
în 1998 şi până în prezent a mai scris alte 16, ultimul fiind o
continuare.
Pentru Războiul care mi-a salvat viaţa, autoarea a
câştigat în 2016 Newbery Honor Medal şi a fost pe locul I pe lista
New York Times Best Sellers.
Roxana Monica BORTOȘ
Bibliotecar, Compartiment Catalogarea colecţiilor

Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018 67