Page 71 - vl_46

Raiul și cuvintele atinse de rouă, sunt stări pe care cititorul le preia ca pe un dat al destinului. Omul care
se zbate să evadeze din mecanic… Va veni ziua de apoi, chipuri de aramă pierd semne în domeniul
poemului, femeia iubită este acolo, ca jumătate necesară, ei se țin de mână…
O tristețe marchează călătoria poetului, uneori măștile trebuie schimbate, lumea se îmbracă în ore
barbare:
„Aripa stângă a zilei
Se odihnește pe obrazul meu drept
De sub gene, clipele curg calm
Se transformă în minute alegorice
Scurgerea lor e tainică
Învelește trupurile în ore
Fără lâncezeli, incertitudinea
O lacrimă ce-ți sparge auzul
Azi schimbăm măștile” (Rob timpului, p. 18).
Cu instinctul celui care speră să poată evada, Dumitru Tâlvescu știe că adevărul îi poate fi gardian
printre amintiri, iubiri, falimente…Este atent la detalii, lacrimi și mișcări ale cosmosului. Un adevăr
ultim, înaintea sfârșitului inerent!
„Pustiu, dar intact, adevărul ca o clepsidră
Cules înaintea sfârșitului șovăielnic al clipei
Stinge dorul în culori, hoinar și el
Nedumerit în drumul său printre-amintiri” (Dezmăț, p. 22).
Versurile ne redau miturile personale, bine ascunse în limbaj, poetul stă pietrificat în clipe, se
agață de vise, corbi negri vestesc întunericul, în ceruri nu sunt flori, deșertul este deplin, omul curge în
afara timpului cu stradă cu tot, spațiul se topește, alunecă lucios, iar zeițele se ascund în nori. Este o
dinamică provocată de glisarea vremurilor în vreme.
Tâlvescu se întoarce la vechiul mod de a scrie poezia, simplu, bazat pe sinceritate, plusând dintr-o
singurătate populată cu zei, începutul fiecărui poem este bine regizat, cu atenție, cu grație. Miturile nu
pot fi zdrobite! El își trage inspirația din zona operelor clasice, solide, le ia drept argument și bază la
compunerea poemelor. Cetatea inexistentă îl cheamă, el caută mereu printre stele, prin păduri, pe
potecile brumate de ideile celor care au trecut înaintea sa. Îi este familiară vocea călătorului care trece
spre un altceva mult mai intens, spre tărâmuri interzise.
În prefața volumului, Ion Popescu-Brădiceni notează: „Dicţiunea ceremonios fastuoasă din acest
nou volum dă glas Mării Egee sau se revoltă în numele visului <<pierdut între lumi ce caută tribut
pentru zeii de taină şi fără-nceput>> din Dacia originară, aceea a lui Kesarion Breb, cel din <<Creanga
de aur>> a lui Mihail Sadoveanu” (p. 4).
Iubind literatura, evadând din mecanic în zona frumosului, Dumitru Tâlvescu a scris romane,
volume de poezii, s-a copt sub luminile calme ale divinului, ființa sa fiind sfâșiată între căutarea
sinelui și căutarea lui Dumnezeu. Tensiunea aceasta dă naștere la poeme.
Deși se vrea stăpân peste iluzii, evadarea din mecanic îi este benefică, lumea este mai suportabilă
călătorind, în fond suntem străini și călători pe acest pământ…
Constantin STANCU

*Dumitru Tâlvescu, Evadarea din mecanic, poeme, 95 pagini, Târgoviște, Editura Singur, 2016, cu o
prefață de Ion Popescu-Brădiceni.

Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018 69