Page 70 - vl_46

Pierdut în mersul lumii...

umitru Tâlvescu clamează o schimbare în viața sa, dorește evadarea din „mecanic”, din
starea firească a lumii blocate în roțile dințate ale unui ev fărâmițat între iluzii. Cu
Dvolumul de versuri Evadarea din mecanic *, apărut la Târgoviște, Editura Singur,
2016, el își consolidează stările, acceptă jocul vieții și al poeziei.
Poemul Poetul definește personalitatea celui care stă la capătul poemelor. Un om modest, ascuns
în forfota lumii, visând la universuri pierdute și la stări secrete. Scriind crește în oglinzile cuvintelor
dorite. Poemul are ca izvor inspirația coborâtă din stele:
„O recunoaște uimit și liniștit între marile grădini din pustia istoriei.
Pierdut în mersul lent al lumii
Poetul e însetat de doruri
Pofta lui crește cu fiecare vers
Lumea îi zâmbește cu îngăduință.
El caută orbește prin destine
Silit de rime, cuvinte să îmbine
Cu gânduri grădini semiramide
De unde dulci miresme să adune
Din dorurile ascunse, pe cele mai comune.
Așa stingher și pașnic, din ceruri fără vreme
Coboară din stele hlamide în poeme”
(Poetul, p. 46).
Discursul poetului curge firesc, lirismul se
împletește cu miracolele zilnice. Natura, cu tot ce are
mai valoros, modelează versurile, el nu caută poemul cu
dinamita în dinți, din contră, așteaptă ca starea să crească
sub ceruri discrete.
„Zăvorât între a fi și a nu ști
Cu greu se-ndeamnă ziua sus pe boltă
Un soare prea sătul de-odihnă cască
Cu ochii roșii, în crepuscul.
Doar marea mai toarce domnind peste valuri
În timp ce-n taverne, pe maluri, e toamnă”
(Poem spre toamnă, p. 11).
După cum se poate observa, anotimpurile invadează cuvintele lui Dumitru Tâlvescu, această
curgere a timpului prin ființa omului îi dă puterea de a vedea frumusețea lumii dintâi, cea pierdută.
Marea sugerează infinitul, unul tăcut, pregătit să se trezească în plină zi cu toate astrele în brațe.
Atmosfera volumului se încheagă din tăceri, din jocuri tainice, din întrebări necesare, discrete.
Muntele, marea, răsăritul, îngerul care se ivește din poeme, captivitatea în care ne ține timpul rece,
singurătatea unui suflet între stele, personaje celebre și contradictorii, cu mai multe fețe, toate compun
mirajul în care ne atrage scriitorul. Brusc, liniștea se curmă: în pădure nu există trecere pentru pietoni.
Așteptarea a ceva mult mai mare și mai copleșitor, starea de veghe, luciditatea celui care a pierdut

Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018 68