Page 70 - vl_46
P. 70

Pierdut în mersul lumii...




                       umitru Tâlvescu clamează o schimbare în viața sa, dorește evadarea din „mecanic”, din
                       starea firească a lumii blocate în roțile dințate ale unui ev fărâmițat între iluzii. Cu
               Dvolumul de versuri Evadarea din mecanic *, apărut la Târgoviște, Editura Singur,
           2016,  el își consolidează stările, acceptă jocul vieții și al poeziei.
               Poemul Poetul definește personalitatea celui care stă la capătul poemelor. Un om modest, ascuns
           în forfota lumii, visând la universuri pierdute și la stări secrete. Scriind crește în oglinzile cuvintelor
           dorite. Poemul are ca izvor inspirația coborâtă din stele:
               „O recunoaște uimit și liniștit între marile grădini din pustia istoriei.
               Pierdut în mersul lent al lumii
               Poetul e însetat de doruri
               Pofta lui crește cu fiecare vers
               Lumea îi zâmbește cu îngăduință.
               El caută orbește prin destine
               Silit de rime, cuvinte să îmbine
               Cu gânduri grădini semiramide
               De unde dulci miresme să adune
               Din dorurile ascunse, pe cele mai comune.
               Așa stingher și pașnic, din ceruri fără vreme
               Coboară din stele hlamide în poeme”
                                         (Poetul, p. 46).
               Discursul  poetului  curge  firesc,  lirismul  se
           împletește cu miracolele zilnice. Natura, cu tot ce are
           mai valoros, modelează versurile, el nu caută poemul cu
           dinamita în dinți, din contră, așteaptă ca starea să crească
           sub ceruri discrete.
               „Zăvorât între a fi și a nu ști
               Cu greu se-ndeamnă ziua sus pe boltă
               Un soare prea sătul de-odihnă cască
               Cu ochii roșii, în crepuscul.
               Doar marea mai toarce domnind peste valuri
               În timp ce-n taverne, pe maluri, e toamnă”
                                 (Poem spre toamnă, p. 11).
               După cum se poate observa, anotimpurile invadează cuvintele lui Dumitru Tâlvescu, această
           curgere a timpului prin ființa omului îi dă puterea de a vedea frumusețea lumii dintâi, cea pierdută.
           Marea sugerează infinitul, unul tăcut, pregătit să se trezească în plină zi cu toate astrele în brațe.
               Atmosfera volumului se încheagă din tăceri, din jocuri tainice, din întrebări necesare, discrete.
           Muntele, marea, răsăritul, îngerul care se ivește din poeme, captivitatea în care ne ține timpul rece,
           singurătatea unui suflet între stele, personaje celebre și contradictorii, cu mai multe fețe, toate compun
           mirajul în care ne atrage scriitorul. Brusc, liniștea se curmă: în pădure nu există trecere pentru pietoni.
               Așteptarea a ceva mult mai mare și mai copleșitor, starea de veghe, luciditatea celui care a pierdut

            Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018                                               68
   65   66   67   68   69   70   71   72   73   74   75