Page 74 - vl_47

farfuria cu struguri de ceară amintind coșul de fructe al lui Carravaggio s-a transformat în câteva clipe
într-o natură moartă de Daguerre.
„La ce te gândești? Ai observat că s-a întunecat? Mary, aprinde, te rog, lumina! Uite, am scris
aici ceva, o dedicație, o vei citi acasă. E un catalog cu picturile mele. Sunt destul de slăbit dar sper să
mai pot lucra. Vei începe studiul desenului cu cel mai bun student al meu, sper să vă înțelegeți. El nu e
prea vorbăreț, dar când e vorba de lucru la șevalet spune întotdeauna ceea ce trebuie.
Da. Îmi pare rău că te grăbești să concurezi, dar ai vârsta, desigur e dreptul dumitale. Uite,
Mary, anumite calități pe care le au unii copii se pierd pentru totdeauna. Școala nu ar trebui să-i
uniformizeze. Să-ți spun ceva important – încearcă să înveți fără să-ți pierzi personalitatea. Ai nevoie
de câteva luni de lucru. Va trebui să înveți să vezi altfel lumea. Să te obișnuiești să sesizezi esențialul,
să deslușești forma, dominantele, contrastele. Sunt multe cele ce trebuie însușite. Totuși, ferește-te de
șabloane sau de scheme învățate pe de rost! În artă bunul simț, măsura, discernământul, echilibrul sunt
primordiale. Până și cea mai năstrușnică îmbinare de forme trebuie să aibă un anume echilibru. Altfel
nu stă în pagină, se răstoarnă, iar asta denotă stângăcie și necunoaștere.”
Ajunsă acasă am deschis catalogul oferit de domnul profesor și am citit dedicația: „Dragă
Sabina, tu va trebui să faci o artă mai luminoasă, Ștefan Szönyi!”
De la Ioan Dreptu (Kiki), curând am aflat că maestrul e foarte bolnav. Kiki ținea foarte mult la
profesorul său pentru care avea o reținută venerație. Domnul Szönyi stăpânea o noblețe a gândirii
formei, o eleganță a construcției anatomiei umane, o discreție a înveșmântării, a punerii drapajului,
care putea părea cumva manieristă deși nu imita pe nimeni. Nu a fost un mare colorist, a fost însă un
excepțional desenator, un artist capabil să compună și să dinamizeze mari suprafețe ale arhitecturii de
interior sau de exterior cu secvențe în care mișcarea și stop–cadrul alternau într-o orchestrație
desăvârșit armonizată.
În arta lui Ștefan Szönyi nu există disonanțe, ci multă măsură și sobrietate. Chiar și peisajele
au o noblețe aparte. Copaci, coline, orizonturi se supun unei viziuni mai degrabă scenografice.
În săptămâna în care am aflat că se stinge și că șansele vindecării sale sunt nule, mi-am
amintit remarca profesorului Szöny în holul casei sale, în timp ce eu priveam farfuria cu fructe de ceară
– „La ce te gândești? Ai observat că s-a întunecat? Mary, aprinde, te rog, lumina!”

Sabina IVAȘCU

Vox Libri, Nr. 2 (47) - 2018 72