Page 82 - vl_50

timpului, ambele finite, într-o atitudine de resemnare, de refuz al acțiunii, în fond o înstrăinare de tip
hamletian. Cu toate că iubirea este, în etapele anterioare ale creației eminesciene, imaginată ca
modalitate de restabilire a purității și a unității originare, de recuperare sau reabilitare a începuturilor
primordiale, a umanității adamice, ea își pierde aceste accepțiuni și valențe, nemaifiind un univers
compensatoriu, întrucât omul de geniu dezvoltă o propensiune spre caracterul problematic al
existenței, manifestându-și preferința pentru o gândire de tip cosmogonic, de unde derivă și un marcat
tragism existențial, referitor la capacitatea geniului de a-și sacrifica iubirea în numele adevărului
metafizic.
În concluzie, finalurile ambelor poezii citate oglindesc melancolia ca sentiment dominant,
dar, dacă în cazul Florii albastre avem în vedere asumarea deplină a condiției omului de geniu, de
nuanță schopenhaueriană, împăcarea cu sine, echilibrul interior, în cazul poemului lui Lucian Blaga
starea de încordare, elanul metafizic nu aduc o atenuare a tumultului interior, aspirația spre cosmic și
transcendent urmând a se manifesta regulat, ca reflex al neputinței de transgresare a condiției umane,
dar și ca expresie a rupturii dintre subiectul cunoscător și univers, relație tensionată, în care nu se
întrevede posibilitatea vreunei reconcilieri.

Mihai-Andrei LAZĂR

Vox Libri, Nr. 1 (50) - 2019 83