Page 25 - vl_51

Autobiografie romanţată

unt un învingător încă dinainte de a mă fi născut și anume din momentul în care, aflat
într-o competiție cu două sute de milioane de spermatozoizi, am ajuns primul la
Sdestinație. M-am născut la 6 noiembrie 1947, ceea ce poate crea impresia falsă că am
avut timp, până în prezent, să mă acresc, iar locul nașterii a fost orașul Lugoj, ceea ce poate crea
impresia falsă că sunt bănățean (în realitate, părinții mei, amândoi din nordul Moldovei, s-au aflat
temporar la Lugoj, iar în 1951 s-au întors în ținutul lor natal și s-au stabilit definitiv la Suceava, astfel
încât eu sunt și mă consider bucovinean).
Spre deosebire de George Bacovia, autorul versului „Liceu, cimitir al tinereții mele...”, eu aș
avea motive să declam: „Liceu, paradis al tinereții mele...” Pe atunci eram supranumit „poetul
orașului” și eram răsfățat de fete care, la fiecare 1 martie, când le prindeam câte un mărțișor în piept,
mă lăsau să fac numeroase
încercări de înfigere a acului cu
gămălie în stofa bleumarin a
uniformei lor școlare, ușor
bombată în zona sânilor.
În 1965 am devenit
student al Facultății de Limba și
L i t e r a t u r a R o m â n ă a
Universității din București, iar
în 1967 am fost anchetat de
Securitate și dat afară din UTC
pentru „afirmații dușmănoase”
la adresa regimului comunist (de
fapt, pentru unele observații
critice de bun-simț referitoare la
modul de viață de atunci și
pentru scrierea unei inocente
satire politice licențioase, Țăran
și secretar, parodie după
Împărat și proletar). Drept
urmare am ratat șansa de a rămâne asistent la catedra de literatură universală, de a mă înscrie vreodată
la doctorat, de a călători în Occident și de a lucra la revista România literară (unde am ajuns să lucrez
abia după căderea comunismului, în 1990, și de unde m-am retras în 2010).
În timpul studenției am continuat să scriu versuri și le-am trimis, sub pseudonimul Ioana
Matei, lui Geo Dumitrescu, care încântat de frumusețea lor, dar și de ipotetica frumusețe a autoarei, mi
le-a publicat în Contemporanul și în România literară. În ultimul an de facultate, tocmai când mă
pregăteam să predau unei edituri un volum de versuri intitulat Ospitalitate regală, Nicolae Manolescu
(pe atunci asistent al lui Dumitru Micu) m-a îndemnat energic să renunț la poezie și să scriu critică
literară ca el. (Acum, având sentimentul că îl concurez, Nicolae Manolescu își dă cu pumnii în cap
când își aduce aminte că datorită îndemnului lui am devenit critic literar.)

Vox Libri, Nr. 2 (51) - 2019 22