Page 15 - vl_53

Profesiune si vocatie
,
,

epocii lor. Această constatare mi-a fost oferită de cercetarea istoriei concepțiilor privind conservarea
patrimoniului pe teritoriul actual al României. Am început cu epoca preistorică și am ajuns până în cea
contemporană, căutând concepțiile referitoare la felul în care erau abordate teritoriile, construcțiile și
obiectele. Cercetarea mea s-a constituit în teza mea de doctorat, inițial demarată în antropologie
culturală sub îndrumarea regretatului profesor doctor Radu Florescu, după care a profesorului doctor
Ioan Opriș. Mai târziu, la îndrumarea domnului Opriș, am
publicat teza, în 2010, la Editura Oscar Print, cu titlul
„Locuri, zidiri și odoare”.
Ceea ce am constatat în cercetarea mea este faptul
că oamenii din toate timpurile au fost mult mai atenți să
păstreze pentru viitor acele locuri, clădiri și obiecte care
aveau o anumită valență sacră. Cele care nu au căpătat
această calitate au fost apreciate doar pentru valoarea lor
financiară sau estetică, însă nu au beneficiat de mai multă
grijă de a le păstra așa cum erau. Pot exemplifica asta cu
felul în care bijuteriile de aur erau retopite și făcute altfel,
palatele voievodale erau tratate cu oarecare indiferență
după schimbarea voievozilor, așa că acum avem bisericile
ctitorite în Curtea de Argeș sau în Târgoviște, dar nu și
palatele acelor voievozi care au guvernat de acolo Țara
Romanească. Cel mult, acele locuri, fiindcă fuseseră
sfințite, au fost totuși tratate cu respect, construindu-se
acolo, chiar peste ruinele vechi, eventual alte clădiri
importante atunci.
Și atunci, așa cum demonstrează cu mare precizie
Mircea Eliade în volumul „Sacrul și profanul”, fiindcă se
pare că există chiar la persoanele nereligioase un mod de
abordare a lumii aproape identic cu cel religios, pot spune
că o considerare a mărturiilor culturale ale trecutului ca
fiindu-ne „sfinte” ar duce la o abordare mai corectă a lor, și
ar lăsa viitorului mărturiile necesare pentru o fundamentare bazată pe o mai bună înțelegere. Această
„sfințenie” nu ar veni din religiozitate, ci dintr-un respect adevărat și afectuos față de acele locuri,
clădiri și lucruri. Așa cum putem considera că părinții noștri ne sunt sfinți în dragostea noastră față de
ei, putem extinde această abordare și la mărturiile fizice din istorie, adică față de ceea ce numim
cultură. Compoziția ei este extrem de amplă, chiar vastă. Ea constă atât în elemente nemateriale
(concepții și idei – chiar dacă unele sunt consemnate în cărți, în forme tangibile) și elemente materiale
care se constituie în ceea ce se numește Patrimoniu Cultural Material.
Majoritatea elementelor componente ale acestui patrimoniu sunt venite din trecut! Așadar,
chiar dacă se petrec evenimente importante în cultura actuală, trebuie să înțelegem că ele tot pe trecut
se bazează, și că acesta trebuie bine îngrijit. Iar această grijă trebuie totuși favorizată și de nivelul
politic al unei țări, care astfel își poate menține și chiar crește prestigiul politic. Așadar, am avea nevoie
de a reconsidera și noi modul în care abordăm în totalitate ceea ce numim cultură. Deci o pledoarie
pentru asigurarea, chiar de la nivelul politic, a protejării independenței culturii.

Vox Libri, Nr. 4 (53) - 2019 13