Page 80 - vl_55-

Marele poet, membru supleant al Biroului Central al P.C.R., îi povesteşte prim-
secretarului judeţului. Acesta, speriat că poetul ar putea relata superiorilor, hotărăşte
schimbarea directorului, „fiindcă tovarăşii cu ochii şi urechile mari din aparatul central, care cu
asta se ocupă, vor deschide o anchetă întrebând pur şi simplu: în care documente de partid şi de
stat s-a declarat terminată lupta de clasă…
În nici unul. Păi, atunci, tovarăşe secretar Filipaş, ia treceţi voi la munca de jos o
perioadă ca să vă-nsuşiţi directivele partidului şi să le aplicaţi întocmai la toate nivelele, inclusiv
în şcoli, acolo unde partidul învesteşte o mare încredere în educarea tinerei generaţii”. De
situaţie profită colegii, care amplifică intrigile, zvonurile.
După 1989, au apărut o mulţime de specialişti în domeniul educaţiei. Printre multe
altele, s-a elaborat un regulament de organizare şi desfăşurare a inspecţiei şcolare, RODIS,
însoţit de o metodologie de aplicare a regulamentului, punctul forte fiind cu precădere cercetarea
documentelor şcolare, tradiţionalele planificări calendaristice, planuri, programe, caiete
metodice şi multe altele.
În O inspecţie de tip RODIS, profesorul de limba română, ins în prag de pensionare, spre
disperarea colegilor, refuză să-şi scrie „documentele”. La analiză, inspectoarea, „figura de
intelectuală fiindu-i marcată şi de ochelarii cu rama crem deschis”, îi apreciază lecţiile „foarte
bune şi metodic, şi ştiinţific, accesibile şi corecte ca volum şi informaţii”, dar e profund
nemulţumită că nu a prezentat documentele.
Ileana, preşedinta sindicatului pe şcoală, organizează şedinţă în pauza mare, anunţând
că va fi grevă generală cu blocarea cursurilor. Propune ca învăţătorii şi educatorii să poarte titlul
de profesori (ceea ce s-a şi întâmplat). Învăţătorul Costache, în prag de pensionare, apreciat de
elevi şi părinţi ripostează: „Eu cred că sindicatul nostru ar trebui să apere şi să lupte… şi la
ministere şi la UE… pentru păstrarea bunelor tradiţii ale şcolii româneşti, că avem şi noi atâtea
lucruri bune validate de timp şi recunoscute chiar de U.E”.
Ceea ce impresionează în aceste povestiri este totuşi preocuparea cadrelor didactice
pentru buna pregătire a elevilor, esenţa activităţii zilnice, despre care se discută mai puţin. „Ca
profesor şi diriginte, consemnează personajul narator, m-am considerat printre cei implicaţi în
împlinirea destinului elevilor…
Le spuneam că nu am în faţa mea nişte copii, ci nişte adolescenţi conştienţi de statutul
lor, pentru mine fiind nişte parteneri pe drumul care va dura patru ani, că au voie şi chiar îi rog să
întrebe dacă n-au înţeles ceva!.. că le accept răspunsurile greşite, semn că au început să fie atenţi
şi să producă un mesaj în limitele gândirii proprii, că niciodată şi sub nicio formă n-am să-i
jignesc, dar că pretind să respecte regulamentul şcolar, să fie atenţi, activi, silitori şi respectuoşi
începând cu ei înşişi şi terminând cu personalul şcolii, indiferent de statut” (p. 157).
Volumul acesta al profesorului Mihai Petre este fără îndoială un eveniment în proza
românească inspirată din lumea şcolii.

Vox Libri, Nr. 2 (55) - 2020 78