Page 19 - VoxLibri_72_2024

Ars legendi

societății, a religiei și chiar a adevărului. Spre deosebire de Jorge, William recunoaște beneficiile
râsului. Acesta subliniază faptul că Sfintele Scripturi nu menționează nicăieri dacă Iisus a râs sau
nu vreodată, ceea ce nu înseamnă că nu a făcut-o, astfel încât, în concepția sa, cărțile sacre lasă
loc de interpretări. Așadar, adevărul absolut rămâne inaccesibil și misterios (creștinii nu vor
înțelege niciodată pe deplin cuvântul lui Dumnezeu). Prin contrast, pentru Jorge, întregul adevăr
este cognoscibil și deja știut, astfel încât râsul devine o formă de subversiune la adresa acestuia.
Filosofia materialistă a lui Aristotel se dovedește a fi una subversivă în concepția personajului,
tocmai pentru că interoghează concepția expusă în Geneză despre originea cosmosului.
O ultimă temă majoră se referă la judecată și la ipocrizie. William critică biserica
medievală pentru aparatul său de judecată extrem de dur, în special pentru faptul de a fi introdus
Inchiziția, îndreptată împotriva celor ce nu se conformau preceptelor ortodoxe. Oficialii
bisericii care permit astfel de practici represive sub pretextul că o fac în numele lui Dumnezeu se
dovedesc a fi niște ipocriți, subliniază personajul.
În concluzie, universul narativ imaginat de Umberto Eco în romanul
Numele trandafirului este unul multifațetat, care se cere descifrat pe mai multe paliere
interpretative. Complexitatea textului este evidențiată și de către traducătorul său, Florin
Chirițescu: ,,Am putea reprezenta grafic posibilitatea de lectură a romanului lui Eco printr-o
piramidă. Așezată cu vârful în jos, această piramidă ar prezenta situația paradoxală ca vârful,
punctul de sprijin, prin care pătrunde cel mai mare număr de cititori, să fie intrarea cea mai
îngustă, cea a unui simplu și facil înțeles: roman polițist și de divertisment. Pe măsură ce
înțelesurile, nivelurile de lectură se multiplică și devin mai cuprinzătoare, numărul celor care
pot avea acces la ele se micșorează, potrivit gradului lor de educație, de informare, de cultură,
sensibilitate etc. Așa încât la baza piramidei, cea deschisă spre înalt, spre deplin, în care
înțelesurile alcătuiesc în îmbinarea lor o mare suprafață, numărul de cititori ajunși până aici e cel
mai mic.
Căci Numele trandafirului nu este numai un roman filosofic, […] și nici doar unul de
divertisment, cum este tentația generală de a-l considera în prima clipă; el este, în același timp, și
un roman politic deosebit de semnificativ, care pornește, e drept, din Evul Mediu italian, dar
ajunge, în subtext, cum se spune, până la tulburarea și violenta situație a Italiei de astăzi, cu
aluzii chiar la pericolul atât de obsedant al războiului nuclear (ecpiroza de la sfârșit). Dar, fiind
un roman politic (cu parantezele lui de istorie a mișcărilor religioase), Numele trandafirului este
și un roman istoric. Iar roman istoric fiind, negreșit că este un roman social, un roman de
moravuri, de tradiții și de obiceiuri. Deci, firește, un roman psihologic. Un roman total, cu o
1
expresie destul de uzitată astăzi.” .
Dificultatea romanului Numele trandafirului, dar și provocarea adresată cititorului
derivă, așadar, din mai multe aspecte: amplele reflecții filosofice asupra naturii semiotice a
sensului, depășirea coordonatelor romanului tradițional, dezbaterile care restituie un climat
social, politic, religios și istoric complex, precum și construcția labirintică, nonlineară
reprezintă tot atâtea particularități care singularizează opera lui Umberto Eco în peisajul
literaturii universale.

1. Florin Chirițescu, Nota traducătorului la Umberto Eco, Numele trandafirului, București, Editura Adevărul
Holding, 2010, p. 583.
Vox Libri, Nr. 3 (72) - 2024 17