Page 22 - Vox Libri Nr.73/2024

Ars legendi

PURTĂTORUL COROANEI
Sub porticul oficiului poștal general lustragiii chemau și văcsuiau. Parcate pe North
Prince's street furgoanele purpurii ale poștei Majestății Sale, purtând pe laturi inițialele regale, E.R.,
primeau saci aruncați cu larmă plini de scrisori, cărți poștale, ilustrate, pachete, asigurate și plătite
livrări locale, provinciale, britanice și internaționale.
[…]” (p. 131).
Al optulea capitol, Lestrigonii, reprezintă cel
mai extins monolog interior al lui Bloom în
peregrinările sale prin oraș, distingându-se prin
numeroasele reflecții culinare, concretizate în imagini
ale mâncării și ale mâncatului, care produc diverse
asocieri erotice, politice și chiar religioase.
Cel de-al nouălea capitol, Scila și Caribda, îl
prezintă pe Stephen la Biblioteca Națională a Irlandei,
unde își expune teoria privind relația dintre viața lui
Shakespeare și opera sa, cu trimiteri la tragedia
Hamlet. Episodul prilejuiește ample reflecții
referitoare la importanța substratului biografic în
înțelegerea creațiilor unui artist, ca parte a genezei
operei.
Capitolul al zecelea, Stâncile mișcătoare,
constituie un alt exemplu de virtuozitate narativă
joyceană, care forțează limitele esteticii moderniste, în
sensul că întregul episod este conceput ca un montaj
cinematografic cu scene din viața Dublinului. Cu
adevărat inovator este faptul că dispare noțiunea de
protagonist, Leopold și Stephen fiind tratați la fel de
marginal ca orice alt trecător. Se produce, astfel, un soi
de democratizare a discursului romanesc, întrucât
focalizarea narativă nu se mai concentrează asupra
unui personaj central, ci panoramează orașul în ansamblu, mizând pe o poetică a simultaneității, a
accidentalului și a hazardului.
În ansamblu, episodul se dorește o replică polemică la tradiția romanescă a secolului al
XIX-lea, în care acțiunea era ierarhizată și bazată pe cauzalitate: „Părintele superior,
preareverendul John Conmee S.J., își vârî la loc în buzunarul interior ceasul lucios în timp ce cobora
treptele prezbiteriului. […] Un marinar cu un singur picior, care înainta legănându-se în smucituri
leneșe de cârje, mârâi câteva note. […]” (p. 233).
Cel de-al unsprezecelea capitol, Sirenele, se prezintă ca o compoziție muzicală, fiind
adoptat un stil narativ cu totul particular, bazat pe efecte ritmice și eufonice. Incipitul episodului,
construit ca o suită de expresii disparate, funcționează ca un fel de uvertură. De altfel, întregul
capitol este alcătuit pe baza unor fragmente juxtapuse, antrenând, în țesătura narativă, episoade,
personaje și părți de monolog: „Aramă lângă aur auziră potcoavele, a oțel sunând
Imperthnth nethmthth.
Pielițe, smulge pielițe de lângă unghia tare a degetului mare, pielițe.

Vox Libri, Nr. 4 (73) - 2024 20