Page 16 - vl_46

Eminesciana

copilăriei, și sensibil cum numai un copil – minune poate fi. „Vârstele” sunt surprinse cu pulsul lor
vital, cu autenticitate și înțelegere, cu uimitoare integrare organică a adolescentului în cotidian atât în
anii de școală, cât și în cunoscutele-i peregrinări.
Ultimele pagini reînvie momentul propulsării lui Eminescu în universul literar al vremii, prin
evocarea debutului său literar, la numai 16 ani, când Iosif Vulcan a văzut în versurile adolescentului
„armonia [...]”.
Peripețiile copilului și ale adolescentului din Ipotești, destinul unei familii, drama
inadaptatului la condițiile austere ale vieții, drama unei iubiri nerealizate, a inteligenței care asistă
neputincioasă la propria-i măcinare condensează potențele Romanului lui Eminescu de Cezar
Petrescu.
Primul volum al trilogiei (Luceafărul) privește poetul-copil, apoi adolescent, în cadrul
mirific al naturii, îndrăgostit de folclor, descoperindu-i legăturile trainice cu oamenii simpli, în a căror
spiritualitate găsește adevărate comori, fără a neglija marile prefaceri politice din Moldova și
Muntenia (Revoluția de la 1848 și Unirea din 1859). Sunt evocați anii de școală la Cernăuți și
peregrinările prin țară ale adolescentului, cu trupe de teatru sau chiar ca hamal, până la plecarea pentru
studii la Viena. Al doilea volum (Nirvana) narează perioada petrecută de Eminescu la Viena și Berlin,
evidențiind atât preocupările lui intelectuale, cât și trăirile sentimentale, cu accent pe iubirea durabilă
dintre poet și Veronica Micle și realizează portretul spiritual al poetului, complicat prin eros și
cunoaștere, în sens filosofic.
Ultimul volum (Carmen Saeculare) își extinde acțiunea pe o perioadă de zece ani din viața
poetului (1874-1884), surprinzând, mai disparat decât cele două volume, desăvârșirea operei de
maturitate a poetului, dar și avatarurile unei existențe nefericite, inadaptabile. Acest volum
reconstituie mediul cultural și politic în care trăiește Eminescu, între prietenii săi (Creangă, Caragiale,
Maiorescu, Slavici ș.a.). Personalitatea celui mai mare poet s-a încercat a fi transformată într-un erou
de roman permanent, purtând masca romantică, iluminat din interior. Interpretând o viață care a
depășit mărimea naturală, dar pe care a văzut-o, înainte de toate, ca un roman. Cezar Petrescu
zugrăvește pe Eminescu în raport cu oamenii și cu pasiunea absorbantă a creației. Tot ce a aparținut
istoriei a fost respectat și interpretat, fără a fi mistificat, iar interpretarea se distanțează de
personalitatea eminesciană doar din nevoia de a găsi vieții o temă și destinului o logică.
Dacă Cezar Petrescu a folosit ca motto pentru Romanul lui Eminescu însemnarea pe
marginea Luceafărului, după propria-i mărturisire, intenționează să dea un Eminescu dominat de
„același abulic refuz al vieții, nu din nemulțumiri sociale sau personale, ci al vieții în sine, crescut,
firește, prin adausul înaltei lui contemplativități, al genialității, chiar, ce-l proiectează peste timp și
spațiu sub aspectul ideal al poetului”.
În romanul Mite (1934) și Bălăuca (1935), eroul apare în aura superiorității sale spirituale.
În primul roman, Eugen Lovinescu reconstituie biografia sentimentală a poetului, romanțând
iubirea acestuia pentru Mite Kremnitz, cu un pronunțat simț al nuanțelor și cu multă verosimilitate.
După afirmația lui Pompiliu Constantinescu, „Desfășurându-se într-un cerc de intelectualitate, de
poezie și subtilă analiză sufletească, romanul Mite rămâne [...] cea mai complexă [...] evocare a
erotismului eminescian...”.
Romanul Bălăuca, a cărui acțiune se petrece „exclusiv în spirit”, alternează planul real cu cel
din vis. Ajuns la Iași, într-un scurt concediu, poetul se va întâlni cu marele său prieten, Ion Creangă,
nereușind s-o revadă pe femeia iubită. El va reveni la București cu imaginea Veronicăi în suflet.
Scriitorul surprinde, în scopul reconstituirii unei realități convingătoare, respectul și
afecțiunea poetului pentru Veronica și Mite, întruchipare a sensibilității și cerebralului. „În Mite, ne

Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018 14