Page 12 - vl_46
P. 12
Profesiune si vocatie
Câteva cuvinte despre restaurare (în general!)
estaurarea este una dintre profesiunile legate de domeniile istoriei şi artei, care se
ocupă de readucerea la un nivel de inteligibilitate cât mai apropiat de cel iniţial şi
Rde menţinerea stabilităţii în timp a mărturiilor materiale ale epocilor anterioare
prezentului în care ea îşi desfăşoară activitatea.
Pentru a putea face asta, orice restaurator, indiferent de nivelul şi domeniul iniţial de
pregătire, şi apoi de specializarea pentru care optează, trebuie să-şi însuşească o serie amplă de
cunoştinţe, care vizează în primul rând materialitatea obiectelor culturale din punct de vedere fizico-
chimic, dar şi istorico-geografic (privite atât din perspectiva istoriei generale cât şi a celei strict
particulare a fiecărui obiect), precum şi inter-reacţiile directe ale materialelor componente ale fiecărui
obiect, dar şi cele ale fiecărei componente cu mediul ambiant (şi chiar cu utilizatorii ori simplii
manipulatori ai acestor obiecte), şi... nu în ultimul rând, cele privind inter-reacţiile acelor materiale cu
cele ce urmează să fie utilizate pentru intervenţiile de restaurare şi de conservare, ca şi modalităţile de
manevrare în condiţii de perfectă siguranţă.
Aceste cunoştinţe trebuie neapărat să fie însoţite de o mare capacitate de a înţelege procesele
prin care fiecare obiect şi-a pierdut calităţile materiale (şi adesea cu efect asupra celor estetice) iniţiale.
Şi tot în acelaşi sens, al înţelegerii profunde, trebuie avut în vedere faptul că intervenţiile de
restaurare sunt precum cele chirurgicale, adică invazive, dar şi limitate de chiar starea „pacientului”, şi
trebuie să se bazeze pe o bună cunoaştere şi înţelegere a impactului posibil al acţiunii însăşi dar şi al
substanţelor utilizate, cele cu care obiectul va intra în contact cu prilejul fiecărei intervenţii.
Aşadar, chiar procesele prin care se face această readucere la o stare mai bună trebuie bine
stăpânite (înţelese şi aplicate cu măiestrie).
Această succintă prezentare nu doreşte decât să atragă atenţia că există acum o slabă
înţelegere a acestei profesiuni la multe persoane care, într-un mod firesc în condiţiile unei ample
inculturi, consideră că un restaurator este doar un om „cu mâini de aur”, adică doar cu o dexteritate mai
mare decât a altora, când, de fapt, această îndemânare este doar rezultatul unei bune cunoaşteri şi a
înţelegerii tuturor proceselor prin care obiectul a ajuns într-o stare precară, dar şi a celor prin care
aceasta se poate cumva corecta, pentru a-i reda o inteligibilitate apropiată de cea iniţială.
Totuşi, această prezentare este probabil o inutilă informaţie pentru oricine, în condiţiile în
care preocuparea pentru istorie şi mărturiile ei materiale s-a diminuat foarte mult, în acord cu interesul
general foarte scăzut pentru orice formă de cultură, definită încă din 1871 de E. B. Tylor astfel:
„ansamblu complex care include cunoştinţele, credinţele, arta, moravurile, dreptul, obiceiurile,
precum şi orice înclinaţie sau experienţă dobândită de omul care trăieşte în societate.”
Dar, aşa cum spunea Jacques Brel, în finalul cântecului său „Avec élégance”, poate că
disperarea actuală se va transforma în cele din urmă într-o bună încredere în viitor.
Poate că, măcar în viitor, trecutul îşi va redobândi statutul normal, cel de bază pentru toate
cele ce urmează a fi făcute temeinic. Şi atunci, poate că şi restaurarea îşi va regăsi locul meritat în
lumea noastră.
Dr. Rodica ANTONESCU
Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018 10