Page 17 - vl_46

Eminesciana

cuprinde [...] o încântare poetică, o vrajă”.
Aceste incantații de împărtășită prietenie și iubire se convertesc în artă poetică, pentru ca cele
două eroine să-și câștige un loc mărunt în umbra titanului.
Dintre lucrările dramatice, care l-au văzut pe poet ca pe un intelectual inadaptabil și învins,
dar cu potențe robuste și geniale, selectăm Rapsozii (1911) de Victor Eftimiu, Caragiale în vremea lui
(1957) de Camil Petrescu și Eminescu (1964) de Mircea Ștefănescu .
Trăsătura dominantă a dramelor, avându-l ca erou pe Eminescu, este urmărirea acestuia ca
existență istorică, identificabil și în galeria eroilor romantici: cu titanismul, cu moralitatea de fond a
scrisului românesc, cu nota de erou colosal în ipostaza de gazetar, unde energica polemică a articolelor
sale atinge vehemența critică a unora dintre Scrisori, dar și cu slăbiciunile temperamentale, cu energia
descurajantă, adesea, cu temporara docilitate rezultată din renunțări și înfrângeri continue.
Victor Eftimiu plasează acțiunea din Rapsozii la Mircești, având un număr restrâns de
personaje (Alecsandri, Rodica – fiica lui, femeia-cernită și Eminescu). Însuși marele bard de la
Mircești îl caracterizează pe Eminescu drept „tăcut din fire”, cu „lumini pe frunte și negru în privire”.
Eminescu, la rândul lui, îl vede pe Alecsandri ca un „bard slăvit”, cu o „cunună de lumină pe larga
frunte”, ca „rege-al poeziei”, evocându-i temele principale ale operei. La întrebarea lui Alecsandri
„Dar tu?...”, Eminescu, spunând că „e rândul meu acum”, evocă „muza...cernită”, „visarea”, pe sora,
pe mama, și pe iubita care îl vor inspira, punându-și viața în antiteză cu aceea a lui Alecsandri, care a
trăit „în superbele palate”, fără a cunoaște tristețea unei camere cu pereții goi, „amarul unei nopți de
nedormire” și întrebându-l: „Cum ai vrea să cânt în versuri pământeștile minuni / Când m-așteaptă ori
spitalul ori ospiciul de nebuni?”. Atât Alecsandri, cât și Rodica sau femeia-cernită îl îmbărbătează:
„Rodica: Nu se teme stânca tare, nici de vânt, nici de talazuri!”. „Alecsandri: Cugetarea te înalță peste
micile necazuri”. „Femeia: ...Universul tău de gânduri... / împarte înstelarea-i din hotar până-n
hotar...”.
Camil Petrescu, în drama Caragiale în vremea lui, condamnă, prioritar, societatea care l-a
înfrânt pe poet. Eminescu sau Caragiale nu se deosebeau de orice alt salariat al scrisului, care
corectează gramatical articolele, supunându-se tuturor umilințelor. Impresionează și relațiile
interscriitoricești, familiaritatea și chiar invectiva cu care se tratează scriitori cunoscuți de posteritatea
neavizată numai ca statui. Părerile privind mistificarea lui Eminescu prin Slavici și Maiorescu sunt din
recenzia la Viața lui Mihai Eminescu de George Călinescu și din Filosofia substanței. Privit social,
Eminescu din această piesă este Ladima, prefăcându-se că scrie pentru a nu fi nevoit să salute
notabilitățile vremii.
În piesa lui Mircea Ștefănescu, întâlnim o motivație superioară a dramei omului – Eminescu,
privit ca un intelectual al epocii, fără, însă, a acorda suficientă atenție specificului pe care îl dobândește
această tipologie. Reconstituirile de epocă evită petele și penumbrele delicate ale biografiilor, care, în
spiritul legendelor, exagerau o realitate dramatică. Reținem motivația succintă, argumentată,
condensată și noutatea scenelor în care eroul se apropie sensibil de prototip în scenele care reînvie
perioada vieneză, cât și perioada ultimă a existenței marelui poet, în compania Veronicăi Micle.
O racordare fericită la permanentizarea personalității eminesciene o realizează poezia. Din
propriul glas al poetului, atât de personal, ne-au rămas peste timp ecouri grave, pe care generațiile nu
numai că le-au ascultat cu venerație și interes, dar le-au folosit alături de alte valoroase motive poetice.
Ca erou liric al operei sale poetice, Eminescu ne dezvăluie nemuritoarele-i profiluri
caracteristice momentelor și etapelor existenței în succesiunea lor dramatică, condiționate de un întreg
peisaj de cultură. Lirica sa, cea mai perfectă și firească poemă scrisă în limba noastră, exprimă emoția
cea mai adâncă și gândul cel mai înalt. Poetul apare în ipostaza de îndrăgostit, capabil de mari

Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018 15