Page 18 - vl_46

Eminesciana

sacrificii („Și suntem atât de singuri / Și atât de fericiți”, „Privirea-mi arde, sufletul îmi crește”, „Vom
visa un vis ferice”, „Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege”), de geniu inaccesibil („Iar te-ai
cufundat în stele / Și în nori și ceruri nalte...”, „Dar cum ai vrea să mă cobor? / Au nu-nțelegi tu, oare, /
Cum că eu sunt nemuritor / Și tu ești muritoare?”), de revoltat („Sfărmați orânduiala cea crudă și
nedreaptă”), de învins („Ah, organele-s sfărâmate...”), de poet neînțeles („Ai vedea că am cuvinte
pana chiar să o fi rupt... / Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu”?). După ce urzeala motivelor poetice
a fost alcătuită temeinic de marele poet, acesta a generat fișe multiple pe care afecțiunea
contemporanilor, respectul și admirația posterității le încheagă în tonalități admirative, dar într-un
raport valoric invers față de model.
Merită subliniat faptul că două inimi, Veronica și Mite, au vibrat primele, în stanțe, întru
slava spiritului superior, „vedenie iubită”, abia câte o clipă ivit în calea lor. Poezia lor nu trăiește doar
prin sinceritatea și intensitatea sentimentelor, ci a rămas în istoricitate prin interferența vieții
autoarelor cu existența geniului. Emoționante sunt stihurile Veronicăi Micle, muză care a făcut să
vibreze cele mai intime coarde ale lirei eminesciene când îl îndemna: „Nu-ți rătăci simțirea, căci
viața-i schimbătoare; / Rămâi în cadrul sfânt poet în altă lume. / Ce-ți pasă dac-ai fost o fire
trecătoare... / În cartea Nemuririi se va mai trece-un nume!”. Și ce erou între eroi, geniu între genii
poate fi imaginat altul decât Eminescu în întruchiparea și dragostea Veronicăi Micle, care afirma
îndurerată: „...nu pot să-l văd lipsit de minte eu, care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă
epocă a vieții sale intelectuale. Și așa sunt fără niciun Dumnezeu – să-mi rămână cel al poeziei, care
pentru mine s-a fost întruchipat în ființa lui Eminescu”. Și, poate, curmarea vieții ei, în același an, în
care l-a pierdut pe Eminescu, nu este întâmplătoare...
Valoarea și imaginea poetului intrat în legendă rămân generatoare de acel cunoscut mit
eminescian care s-a convertit în mit modern în lirica epigonilor. Poezia declarativ-patetică a acestora
dobândește o fericită întruchipare în elogiul adus de Vlahuță marelui geniu „ce scoase / Ca din adâncul
unei mări / Din fundul inimii zdrobite, / Comoara asta de cântări” (Lui Eminescu), de Victor Eftimiu,
care spune despre poet că a „vibrat până-n zenitul unde aștrii se-ntâlnesc” (Lui Eminescu), de Szemlér
Ferenc, subliniind „versul de foc iubit acum de-o lume” (Lui Eminescu) de Ionuț Mirel Udrea, care
spune că „Eminescu ține locul la tot ce e pe pământ” (Eminescu), de Adrian Păunescu (Dor de
Eminescu) sau Grigore Vieru (Eminescu), care îl consideră pe marele poet „domnul cel de nemurirea
noastră”.
Motivul eminescian devine cuvânt – cheie, simbol al virtualităților creatoare ale poporului
român, la Marin Sorescu. Poetul, încercând să demitizeze un mit, îl sporește și îl accentuează mai
mult: „Eminescu n-a existat”, dar „a existat... o țară... . Și pentru că toate acestea / Trebuiau să poarte
un nume, / Un singur nume, / Li s-a spus / Eminescu ” (Trebuia să poarte un nume). Este mișcarea de la
negație la afirmație: Negând eternitatea omului, se afirmă eternitatea operei. Și lista poate continua...
Imaginea poetică eminesciană nu a aparținut doar vremii în care a trăit și a creat poetul
„nepereche”, ci se proiectează într-un timp etern, în care trebuie să ne pătrundem de adevărul versului
arghezian: „Pășiți încet, cu grijă tăcută, feții mei, / Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei, / Cel
mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr / Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr”.
(Inscripție pe amfora lui), pentru că a săpat în eternitate slovele spiritualității românești, cronica de aur
a culturii noastre.
Nu întâmplător ziua nașterii sale a devenit, în zilele noastre, „Ziua culturii naționale”.

Maria TOMA-DAMȘA

Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018 16