Page 15 - vl_46
P. 15
Eminesciana
Eminescu - erou literar
stăruit, stăruie și va stărui mereu, învăluind farmecul armoniei, al luminoasei
simfonii, spiritul geniului complex și complet, poetul național, Mihai Eminescu,
Aîn ciuda mititeilor – și cu atât mai numeroșilor – detractori care, neputând măcar
să se apropie de maiestoasa-i umbră, nu numai că nu-l pot admira – fiindcă nu-l cunosc, – dar încearcă
zadarnic macularea Lui, a celui „nepereche”.
Intrată în universalitate încă din timpul vieții, proteica personalitate eminesciană nu
constituie un privilegiu numai pentru numeroșii exegeți români și străini, ci devine izvor de inspirație
poetică, de-a lungul timpului, în variatele ipostaze ale meteoricei, dar dramaticei sale existențe.
Fiind unul dintre puținele nume privilegiate, Eminescu implică și condensează o pluralitate
de semnificații, o veșnică prospețime, rămânând, în același timp, un motiv inepuizabil în toate
genurile literare, deoarece, ca o chemare permanentă, ca o poruncă a înălțimilor, posteritatea se simte
nu numai datoare, dar și onorată să-l prezinte în toată complexitatea lui profund fascinantă și
nepieritoare.
Când alte personalități artistice abia se conturează, geniul eminescian „grămădea-n” a sa
„gândire” nu numai „câmpiile Asire / Și întunecata mare”, ci și cele mai stranii dimensiuni ale
spațiului concret și imaginar, ale timpului mitic sau contemporan, pentru a lăsa posterității cea mai
autentică operă artistică, dăltuită într-o adevărată magie lingvistică, fascinând cu căldura
ademenitoare a unicului său vers. Mereu contemporanul nostru Eminescu surprinde momentele-cheie
dintr-o existență singulară, nemilos strivită în plină strălucire a geniului.
Dacă în propria-i operă poetul devine, pe rând, erou liric (îndrăgostitul, poetul neînțeles de
contemporani, revoluționarul, geniul sau filosoful) sau epic (Dionis, Toma Nour, Ieronim), purtând
atributele geniului în toate etapele scurtei, dar fecundei sale existențe, în creațiile artistice care i-au
fost dedicate se prefigurează profilul eului eminescian, din copilărie până la plecarea la cele veșnice,
străbătând, cu sângeroasă anevoie, drumul de la indiferență la admirație uimită. Șerban Cioculescu, în
articolul Eminescu văzut de romancieri (1936), recunoștea acestuia „o glorie fără pereche”, iar Mihai
Gafița în postfața la Romanul lui Eminescu de Cezar Petrescu aprecia explozia de literatură și istorie
literară eminesciană, în spațiul căreia poetul este, deopotrivă, erou (personaj) „și obiect de exegeză
critică” și considera momentul apariției trilogiei (Luceafărul – 1935, Nirvana – 1936, Carmen
Saeculare – 1937) momentul cel mai oportun mitizării și legendelor, de substituire a realității cu visul.
De la George Călinescu, biograful autorizat, ne-a rămas cel mai sugestiv portret al lui
Eminescu: „Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea
se va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava
subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Proza îl are ca erou pe Eminescu.
Folosind drept pretext pentru titlu versul din cunoscuta poezie eminesciană, Gh. Tomozei, în
cartea Dacă treci râul selenei (1967), îl evocă pe eroul - copil și adolescent - într-o pregnantă realitate
psihologică, surprinzând comorile de expresie și de înțelepciune eminesciană: ingenuitatea unică,
sensibilitatea vie, nostalgia și duioșia reținute, atmosfera tulburătoare și enigmatică în care se mișca.
Scriitorul fixează o imagine inedită a copilăriei, cu accent pe aspectul de candoare și
spontaneitate inventivă a acesteia, reconstituind metaforic acea ființă de „abur, umbră și lumină care
am fost cu toții odată”. Eroul evoluează împrevizibil și nestatornic, precum însuși momentul
Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018 13