Page 19 - vl_47

Eminesciana

Rugăciune

n 1988, apărea la Editura Lider din București un volum care ne onorează: 100 din cei mai
mari scriitori ai lumii de Daniel Burt, volum pe a cărui copertă, printre cele optsprezece
Îportrete, Eminescu ocupă locul al patrulea din stânga. „Săracă țară bogată!” Ne onorează
și faptul că avem cinci scriitori cuprinși în volum, precum italienii și rușii!
Ca și în literatura universală, întâlnim și în literatura română o poezie cu subiect religios,
generată de concepția teologico-idealistă asupra lumii, „la baza căreia stă credința în existența unor
forțe supranaturale, cu care omul ar putea comunica prin revelație, intuiție și extaz” (F. Marcu, C.
Manga, Dicționar de neologisme, E.A., București, 1970, p. 693).
Una din ipostazele lirice eminesciene este dimensiunea creștină, rod al educației religioase a
poetului (întâi în familie, apoi datorită contactului nemijlocit cu literatura religioasă).
În Colinde, colinde, „copiii și fetele / De dragul Mariei / Își pieptănau pletele”, iar în Răsai
asupra mea este surprinsă „privirea [...] de milă caldă [...], îndurătoare”, în stare să „redea credință” și
formulată cerința: „... reapari din cerul tău de stele: „Ca să te ador de-acum, pe veci, Marie”.
Rugăciune cuprinsă în textul postumei Ta twan asi, ms. 2276, reprodusă în „Convorbiri
literare” (XXV, 1 iulie 1892), apoi în ediția Hodoș (1902), Perpessicius, vol. I (datată 1889), Murărașu
(datată 1880), în care Eminescu apare cu Rugăciune, Învierea, Colinde, colinde și Sonet (ca și în
volumul de poezie Poeți în rugăciune, al pr. Ioan Georgescu, apărut la Oradea în anul 1943), a fost
publicată fragmentar în ediția a VI-a (1992).
Titlul acestui imn religios, cu accente de odă, este mistic, folosit cu sensul său propriu, de act
de extaz existențial uman în fața divinității.
I. M. Rașcu consideră că Eminescu „a pornit de la o lectură asiduă a Litaniilor Maicii
Domnului...”, realizând un „muzical și clocotitor de sinceritate imn”. Scriitorul și teologul Valeriu
Anania crede că poezia pornește de la tradiția creștină autohtonă și că ipostaza care l-a sensibilizat pe
Eminescu este icoana Maicii Domnului de pe bolta de deasupra altarului, cu privirea și brațele
îndreptate ocrotitor către credincioșii dinăuntru”, în care Maica Domnului apare ca ocrotitoare a
creștinătății. I. Buzași menționează și capitolul XXXIII din Paradisul lui Dante, pentru fervoarea
adorației.
Exprimându-și însuflețirea mistică, poetul concepe oda într-o formă dialogată, structurată în
două strofe, cu „refrenul” „O, Maică Preacurată / Și pururea Fecioară, / Marie!” și vorbește în numele
tuturor credincioșilor.
Comuniunea sufletească se realizează printr-o invocație adresată „îndurărilor”,
„luceafărului”, pentru ca „regina peste îngeri”, „lumină dulce, clară”, să „se arate” din „neguri”.
Dialogul poetului cu divinul din prima strofă este susținut de verbele „rugându-te”
(gerunziu) și „ascultă, te arată” (imperative) – implorare sacră a Fecioarei, pentru a asculta „a noastre
plângeri”. Reținem metaforele „regină peste îngeri” și „lumină” cu determinările duble „dulce” și
„clar”, pentru ca, în finalul strofei, rugăciunea să dobândească un caracter patetic.
Fără a detalia concret „a noastre plângeri”, Eminescu dezvoltă, în strofa a doua, invocația
către Fecioară: „Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie”. Reținem opțiunea creatorului de
frumos pentru cuvântul val, cu semnificația „efemer” (vezi Glossă: „Ce e val, ca valul trece”).
Iată imaginea poetică, metaforică a Fecioarei: „crăiasă”, „scut și întărire”, cu „privirea

Vox Libri, Nr. 2 (47) - 2018 17