Page 20 - vl_47

Eminesciana

adorată”, un izvor de mântuire pentru cei năpăstuiți. Refrenul strofei a doua are alte semnificații decât
cel care încheie prima strofă: „privirea” Fecioarei are puteri miraculoase, sugerând înălțarea și
mântuirea.
Eminescu creează atmosfera necesară unor gânduri și sentimente înalte, prin îmbinarea
lexicului religios, menit să sacralizeze („Sfântului”, „rugându-te”, „îngeri”, „Îngenunchem”, „înalță”,
„mântuire”), cu cel de factură romantică-mitică („luceafăr”, „mare”, „neguri”, „lumină”, „crăiasă”,
„adorată”). Se realizează, astfel, o necesară antiteză între lumea terestră, cu existența sa efemeră, care
face „umbră pământului”, „cu plângeri” inerente condiției sale bântuite de „valuri” și lumea divină,
capabilă să „mântuie”, coborându-și asupra noastră „privirea adorată”.
Poetul comunică sentimente pioase, în versuri vibrante de odă, realizând un portret literar
atemporal. Văzută în variate ipostaze („regină”, „lumină dulce”, „crăiasă”, dar și „scut”, „zid de
mântuire”), Fecioara Maria îmbină măreția cu suavitatea.
Dacă stilul folosit de poet are rezistența și frumusețea cristalului prin claritate și simplitate,
prozodia versurilor este adecvată atmosferei sacre.
Într-o muzicalitate specifică imnului religios, cele două strofe, de câte zece versuri,
alternează rima împerecheată din primele șase cu cea încrucișată din ultimele patru, având un ritm
generator de incantație religioasă. Versul ultim conferă odei o notă de modernitate, prin folosirea
acestuia ca refren, deși oda-imn este concepută în „dulcele stil clasic”.
Recitând, fie și selectiv, poezia eminesciană, găsim cuvinte și sintagme poetice asupra cărora
planează fiorul sacru. Vom ilustra afirmația doar cu câteva: „suflet de înger”, „generațiile de sfinți”,
„icoanele nădejdii”, „chip ceresc și sfânt”, „focul unei dulci evlavii”, „El... izvor de mântuire”, „în a
raiului prisacă” etc.
Devine astfel, din ce în ce mai actuală acea argheziană Inscripție pe portretul Lui, care ne
îndeamnă cu îndreptățită pioșenie: „Pășiți încet, cu grije tăcută, feții mei, / Să nu-i striviți nici umbra,
nici florile de tei, / Cel mai chemat s-aline din toți și cel mai teafăr / Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul
în luceafăr”.

Maria TOMA DAMȘA

Vox Libri, Nr. 2 (47) - 2018 18