Page 81 - vl_50

Poezia Floare albastră își dezvăluie simbolul central încă din titlu – simbolul se dezvoltă în
lirica romantică a unor autori precum Goethe și Novalis, unde este asociat cu absolutul sau cu
imaginea persoanei iubite. La Mihai Eminescu, motivul poetic este asociat nostalgiei infinitului.
Ca procedeu artistic dominant, specific esteticii romantice, Mihai Eminescu optează pentru
utilizarea antitezei, prin crearea contrastului, a opoziției dintre omul de geniu și omul obișnuit. Cei doi
formează un cuplu incompatibil, în ciuda atracției contrariilor, prin aspirațiile și prin atitudinile
diferite în fața realității. În esență, omul de geniu caută absolutul, idealul, este obiectiv, se izolează de
lume și o privește din ipostaza spectatorului. Principalele sale trăsături de caracter sunt, după cum am
menționat anterior, pesimismul, firea contemplativă. Geniul este un introvertit, solitar, inadaptabil,
nefericit, se autointeroghează, deoarece visează la transcenderea condiției creaturale, prin creație. Cu
sensibilitatea și cu intelectul exacerbate, care îi creionează o personalitate complexă, maladivă, el este
preocupat de domenii ale cunoașterii, cum ar fi mitologia, istoria, filosofia, științele oculte. Este
sceptic, nemulțumit de propria condiție și se refugiază în singurătate, care devine categorie
existențială, marcă a singularizării și a individualizării. Prin contrast, omul obișnuit are aspirații
limitate, este subiectiv, pragmatic, are o viziune realistă asupra lumii, este perfect adaptabil și
integrabil în mecanismul social, extravertit, sociabil și optimist, incapabil să depășească propria
condiție umană.
Elementele romantice prezente în poezie sunt: tema naturii (codrul, luna, izvoarele,
înserarea), tema iubirii, visul, aspirația spre absolut, valorificarea elementelor de limbaj popular.
Din punct de vedere compozițional, se pot identifica mai multe secvențe poetice: portretul
omului de geniu, chemarea iubitei, despărțirea cuplului și regretul omului de geniu. Se remarcă, în
egală măsură, elementele specifice vorbirii populare, mărcile oralității: regionalisme, forme verbale și
pronominale la persoana întâi și a doua, interjecții, diminutivele, substantivele în cazul vocativ și
verbele la modul imperativ (ultimele două ca indici ai adresării directe), poezia fiind structurată sub
forma unui monolog liric adresat.
Idealul omului de geniu este iubirea absolută. El nu se poate adapta la lumea în care trăiește,
nu poate accepta limitele unei existențe obișnuite, privită ca o constrângere continuă (concretizare a
motivului romantic al depărtării). Obsesia absolută este reificată prin intermediul unor simboluri
spațiale: piramidele sugerează perfecțiunea, atracția față de taina morții, construcțiile durabile,
trainice și imuabile, interesul pentru civilizații arhaice, asociate timpului echinoxial, câmpiile Asire
trimit la istorie, enumerația „Iar te-ai cufundat în stele,/Și în nori și-n ceruri nalte” sugerează aspirația
spre absolut. Omul de geniu rămâne impasibil la chemarea iubitei, râsul și tăcerea fiind forme de
manifestare circumscribile înțelepciunii.
Secvența a treia prezintă ritualul de iubire, proiectarea în vis a iubirii ideale, cadrul feeric
dominat de armonie. Portretul iubitei se organizează în jurul unor accepțiuni contrastante – aceasta
este simultan figură angelică și demonică. Deși idealizată, ea trăiește conform principiilor gândirii
dionisiace, este o fire ademenitoare, vicleană, reprezentând ispita, ceea ce se opune fundamental
concepției ontologice și gnoseologice a omului de geniu, care rezistă și nu cedează tentației. Visul de
iubire este proiectat în lumea satului, un loc ideal, protector, departe de prejudecățile societății.
Ultima secvență poetică este reprezentată de melancolia eului liric, care conștientizează
imposibilitatea împlinirii prin iubire, ca experiență umană fundamentală. Repetarea în exclamația
retorică a metaforei „floare albastră” trădează regretul eului liric, iar metafora „dulce minune”
exprimă sentimentele puternice ale omului de geniu, în timp ce comparația „ca un stâlp eu stam în
lună” arată decizia omului superior de a renunța la ispita sentimentelor în favoarea aspirației spre
absolut. Gândirea omului de geniu îi permite acestuia, așadar, să transceadă categoriile spațiului și ale

Vox Libri, Nr. 1 (50) - 2019 82