Page 72 - vl_52

Pagina bibliofilului

Despre unii tovarăşi ai săi de suferinţă Ion Ioanid îşi aduce aminte foarte multe,
despre alţii – doar câteva atitudini sau replici, iar uneori numai numele. Drept
urmare, listele te fac să te gândeşti la un registru cu toate rubricile completate
minuţios, din care însă, la un moment dat, umezeala a şters parţial cuvintele scrise cu
cerneală. Avem de fapt o imagine a acţiunii devastatoare a timpului asupra unei
memorii ieşite din comun.
Această memorie constituie ea însăşi o formă eroică de opoziţie faţă de regimul
comunist, care nu urmăreşte altceva decât să-i facă pe oameni să uite ce-au fost, să
uite în ultimă instanţă însuşi faptul că au fost oameni, ca să-i poată transforma într-o
populaţie informă, amorală. Dacă ar fi ştiut ce bine înţelege şi cu ce precizie ţine
minte deţinutul Ion Ioanid tot ce se întâmplă în jurul lui, gardienii l-ar fi considerat,
fără îndoială, extrem de periculos, de parcă i-ar fi descoperit la percheziţie un aparat
de fotografiat, şi ar fi avut grijă să-l lichideze pe inoportunul martor. Din fericire,
privirea sa nu se deosebea prea mult de a celorlalţi, declicul înregistrării fiecărei
scene nu se auzea şi, până la urmă, martorul a rămas în viaţă.
Nu numai personajele s-au păstrat astfel în memoria lui Ion Ioanid, ci şi zilele
petrecute în detenţie, aproape toate cele peste patru mii de zile, în ordine cronologică.
Ca şi în cazul oamenilor evocaţi, unele zile sunt reconstituite amănunţit, altele
amintite în treacăt, iar altele se contopesc într-un fel de timp aluvionar, indistinct.
Totuşi, şi în această privinţă, memoria autorului se dovedeşte uimitoare. Sute şi sute
de intervaluri de câte douăzeci şi patru de ore sunt pur şi simplu recuperate din
trecutul obscur şi aduse în plină lumină, în prezentul etern al literaturii.

Asistăm la scene care ne cutremură. Îi vedem pe deţinuţi – oameni din elita
societăţii româneşti – plimbându-se de dimineaţa până seara în celule la fel de mici ca
şi cuştile dintr-o grădină zoologică sau dormind pe pardoseala de piatră umedă şi
rece, slabi, bolnavi, cu fruntea nemângâiată de nicio mână ocrotitoare. Îi vedem pe
aceiaşi deţinuţi torturaţi cu sălbăticie de către oameni inferiori lor din punct de vedere
intelectual şi moral. Luăm parte la momente de impresionantă solidaritate umană,
împotriva căreia nu pot sta nici zidurile groase de piatră, străbătute de semnalele prin
care prizonierii îşi trimit mesaje. Urmărim cu inima strânsă adevărate dueluri
psihologice între oamenii de caracter şi cei tentaţi să-i trădeze, din dorinţa de a obţine
unele avantaje. Îi însoţim nevăzuţi, ca şi cum am face parte din familiile lor, pe cei
duşi în faţa plutoanelor de execuţie. Nici una din evocările vieţii din închisorile
comuniste din cele care s-au tipărit până acum la noi sau în alte ţări nu dovedeşte
această forţă de cuprindere a infernului în totalitatea sa.

Vox Libri, Nr. 3 (52) - 2019 70