Page 73 - vl_52

Pagina bibliofilului

O zi din viaţa lui Ivan Denisovici are, poate, mai mare expresivitate artistică,
dându-ne impresia că ne aflăm, pentru o zi, în lagărul stalinist, că îl îndrăgim pe erou
şi că apoi îl abandonăm pentru totdeauna, ceea ce ne insuflă până la urmă şi un vag
sentiment de culpabilitate. În Închisoarea noastră cea de toate zilele se întâmplă însă
altfel, efectul literar nu este căutat niciodată, dar până la urmă acumularea de situaţii
reale ne copleşeşte şi ne creează senzaţia că tot ceea ce citim reprezintă propriile
noastre amintiri. De altfel, cartea ne face să înţelegem că şi în afara închisorilor am
trăit ca fiinţe captive, cu menţiunea că regimul de detenţie era mai diluat. Aceasta
înseamnă că suferinţele la care eram supuşi erau mai uşoare, mai suportabile, dar şi că
actele de împotrivire aveau o mai mică încărcătură de eroism. În lumea închisorilor
evocată de Ion Ioanid, cruzimii şi josniciei călăilor li se opuneau, printr-un fel de
polarizare, gesturi de o admirabilă frumuseţe morală făcute de deţinuţi.
Spuneam că un subtitlu ar fi putut fi şi Raportul lui Ion Ioanid către El Greco,
gândindu-ne la celebra carte a lui Kazantzakis. Este vorba de acelaşi ton, care nu are
nimic din vehemenţa unui act vindicativ sau din insistenţa unei lamentaţii şi care ne
face, într-adevăr, să ne imaginăm stilul unui raport către o instanţă supremă
(Dumnezeu sau istoria sau conştiinţa umanităţii). Ion Ioanid scrie pentru a fi de folos
celor care se vor strădui cândva să înţeleagă ce s-a întâmplat în România după război.
Îşi estompează până la minimum subiectivismul şi încearcă să descrie complet tot ce a
trăit, prezentându-se pe sine ca pe unul dintre personajele secundare. Nu are cultul
eului, nu găseşte o voluptate vicioasă în retrăirea propriei sale vieţi. Dacă totuşi se
referă de multe ori la sine este numai pentru că experienţa făcută de el însuşi o cunoaşte
cel mai bine. Procedează cu generozitatea discretă cu care unii oameni îşi lasă corpul,
prin testament, unor facultăţi de medicină, pentru a contribui la progresul ştiinţei.
Bineînţeles că până la urmă tocmai această atitudine raţională, modestă,
cooperantă îl transformă într-un personaj de neuitat. Sunt evidenţiate diferite etape
ale maturizării sale: dintr-un tânăr care ia viaţa în uşor, el se transformă până la urmă
într-un bărbat responsabil. Anticomunismul este la el iniţial un tip de sensibilitate şi
abia pe parcurs devine o ideologie.
Tonul „alb”, despre care s-a mai vorbit, are, ca să ne exprimăm astfel, o anumită
nuanţă: exprimă o disciplină interioară, o capacitate de depăşire a oricărei vanităţi şi
nu un obiectivism dus până la cinism sau o pedanterie maniacală. Ca dovadă,
relatarea se „colorează” adeseori de o undă de tandreţe sau chiar de umor.
În sfârşit, am arătat că memoriilor li s-ar fi potrivit şi subtitlul O sută de romane
posibile despre închisorile comuniste din România, luând în considerare

Vox Libri, Nr. 3 (52) - 2019 71