Page 77 - vl_52

Pagina bibliofilului

Şi iată, acum, şi dialogul dintre cei doi sobari improvizaţi şi nevasta de gardian:
La un moment dat, făcându-ni-se sete, am rugat-o să ne dea
apă de băut.
– Să vă dau ceva de mâncare, că v-o fi foame. Dar n-am în casă
decât nişte slănină şi pâine!
– Nu. Mulţumim. Nu vrem decât apă de băut! – i-am răspuns
amândoi pe un ton sec, aproape tăios.
Femeia a înţeles şi a avut o ieşire sinceră de revoltă faţă de
reproşul pe care îl ghicise în răspunsul nostru:
– Sau nu vreţi să primiţi de la mine fiindcă bărbatul meu e
miliţian?! Să ştiţi însă că şi noi suntem oameni! Bărbatul meu ştie
cât de greu o duceţi, dar ce poate să facă?
– Poate să nu mai bată oamenii! – i-a sărit lui Nelu ţandăra.
Renunţând să ne mai ţinem de înţelegere, ne-am angajat în
discuţie cu femeia şi i-am povestit cum ne tratează gardienii în
lagăr. Ne-a mărturisit şi ea că auzise de bărbatu-su că se purta rău
cu deţinuţii. Mai ales când pleca beat la serviciu.
– Mereu îi spun să se poarte omeneşte cu deţinuţii, că o să-l
bată Dumnezeu, dar când se îmbată nu mai ştie de el şi mă bate şi
pe mine!
Cu încă câteva vorbe de acest fel, femeia a reuşit să ne înmoaie
inima şi să ne dezarmeze. Îndârjirea noastră s-a topit, făcând loc
unei mai mari înţelegeri pentru soarta nefericitei femei, în sufletul
căreia, în ciuda aspectului ei mizerabil şi a faptului că era nevasta
unei brute de gardian, continua să pâlpâie flacăra omeniei.

Acesta este tonul cărţii, ton care ne emoţionează şi ne cucereşte. La încheierea
lecturii aproape regretăm că n-am petrecut şi noi câţiva ani în închisoare, ca deţinuţi
politici, ca să avem prilejul de a trăi în preajma unui om ca Ion Ioanid.

Alex. ȘTEFĂNESCU

Vox Libri, Nr. 3 (52) - 2019 75