Page 76 - vl_52

Pagina bibliofilului

Un om legat în lanţuri şi înfometat, bătut fără milă şi ţinut în frig, umilit
necontenit şi tratat ca o fiinţă de care nu este nevoie şi a cărui moarte ar fi considerată
o binefacere pentru societate, un asemenea om găseşte în sine puterea de a înregistra
şi a saluta fiecare gest de omenie venit din partea altora. Această generozitate este cu
atât mai impresionantă cu cât nu aparţine unui naiv. Ion Ioanid ştie bine ce ticăloşi
sunt comisarii politici, securiştii şi gardienii care îi supun pe deţinuţi unui regim de
exterminare. Înţelege în profunzime monstruozitatea sistemului comunist şi a
aparatului său represiv. Dar aceasta nu-l determină să cadă într-o mizantropie neagră
şi nediferenţiată.
În volumul 5 este vorba despre ultimii doi ani ai detenţiei, petrecuţi în Balta
Brăilei. Bolnavi, flămânzi, devitaminizaţi, deţinuţii politici sunt fericiţi să-şi
procure, când au ocazia şi când reuşesc să înşele vigilenţa paznicilor, câte o mlădiţă
verde de salcie, pe care s-o strivească între dinţi ca să-i simtă gustul primăvăratic. La
un moment dat, când trec în convoi printr-un sat, împinşi şi admonestaţi de gardieni,
li se face un dar extraordinar: femeile din sat, care îi privesc de la porţile caselor, le
aruncă, spontan, câteva mere.
Aşa cum buzele lor uscate se bucură simţind atingerea mărului proaspăt, aşa se
bucură sufletul lui Ion Ioanid, însetat de dragoste, primind această dovadă de
solidaritate umană.
Un episod la fel de impresionant se referă la apropierea sufletească dintre
deţinuţii care repară soba unui gardian, la el acasă, şi soţia gardianului. Iată, întâi,
portretul femeii, realizat cu artă:

Din casă ne-a ieşit în întâmpinare o femeie, încă tânără, dar
ofilită şi la fel de neîngrijită ca şi ograda nemăturată şi plină de
gunoaie. Se putea spune că se prezenta armonios de şleampătă
din cap picioare. Mergea târşâindu-şi picioarele desculţe în
nişte galoşi de cauciuc prea mari, purtând încă urmele noroiului
din vremea zilelor ploioase. De frig, îşi strângea la piept
cojocelul de oaie fără mâneci, îmbrăcat peste rochia înflorată,
de finet, decolorată şi cu tivul desprins, iar de sub basmaua de
sub cap, şi ea de o culoare dubioasă, îi atârnau câteva şuviţe de
păr blond spălăcit.

Vox Libri, Nr. 3 (52) - 2019 74