Page 76 - vl_52
P. 76

Pagina bibliofilului



               Un  om  legat  în  lanţuri  şi  înfometat,  bătut  fără  milă  şi  ţinut  în  frig,  umilit
           necontenit şi tratat ca o fiinţă de care nu este nevoie şi a cărui moarte ar fi considerată
           o binefacere pentru societate, un asemenea om găseşte în sine puterea de a înregistra
           şi a saluta fiecare gest de omenie venit din partea altora. Această generozitate este cu
           atât mai impresionantă cu cât nu aparţine unui naiv. Ion Ioanid ştie bine ce ticăloşi
           sunt comisarii politici, securiştii şi gardienii care îi supun pe deţinuţi unui regim de
           exterminare.  Înţelege  în  profunzime  monstruozitatea  sistemului  comunist  şi  a
           aparatului său represiv. Dar aceasta nu-l determină să cadă într-o mizantropie neagră
           şi nediferenţiată.
               În volumul 5 este vorba despre ultimii doi ani ai detenţiei, petrecuţi în Balta
           Brăilei.  Bolnavi,  flămânzi,  devitaminizaţi,  deţinuţii  politici  sunt  fericiţi  să-şi
           procure, când au ocazia şi când reuşesc să înşele vigilenţa paznicilor, câte o mlădiţă
           verde de salcie, pe care s-o strivească între dinţi ca să-i simtă gustul primăvăratic. La
           un moment dat, când trec în convoi printr-un sat, împinşi şi admonestaţi de gardieni,
           li se face un dar extraordinar: femeile din sat, care îi privesc de la porţile caselor, le
           aruncă, spontan, câteva mere.
               Aşa cum buzele lor uscate se bucură simţind atingerea mărului proaspăt, aşa se
           bucură  sufletul  lui  Ion  Ioanid,  însetat  de  dragoste,  primind  această  dovadă  de
           solidaritate umană.
               Un  episod  la  fel  de  impresionant  se  referă  la  apropierea  sufletească  dintre
           deţinuţii care repară soba unui gardian, la el acasă, şi soţia gardianului. Iată, întâi,
           portretul femeii, realizat cu artă:

                        Din casă ne-a ieşit în întâmpinare o femeie, încă tânără, dar
                    ofilită şi la fel de neîngrijită ca şi ograda nemăturată şi plină de
                    gunoaie. Se putea spune că se prezenta armonios de şleampătă
                    din  cap  picioare.  Mergea  târşâindu-şi  picioarele  desculţe  în
                    nişte galoşi de cauciuc prea mari, purtând încă urmele noroiului
                    din  vremea  zilelor  ploioase.  De  frig,  îşi  strângea  la  piept
                    cojocelul de oaie fără mâneci, îmbrăcat peste rochia înflorată,
                    de finet, decolorată şi cu tivul desprins, iar de sub basmaua de
                    sub cap, şi ea de o culoare dubioasă, îi atârnau câteva şuviţe de
                    păr blond spălăcit.







              Vox Libri, Nr. 3 (52) - 2019                                            74
   71   72   73   74   75   76   77   78   79   80   81